+ Font | - Font

Home

Despre preot paroh Monografia bisericii "Sfantul Nicolae"

Ultimele Evenimente

Pelerinaj în Țara Sfântă și Palestina Parintele Vicar Ionut Pop primeste crucea Mexicului 12.09.2017 Biserica noastra in Ziarul ”Lumina” Parintele vicar Ionut Pop primeste Crucea Patriarhala estoniana 23.04.2017 Duminica Tomii (hramul de vară al parohiei noastre) PS Petroniu si Pr. Ionut Pop in vizita in Madagascar 18.12.2016 Corala Armonia din Constanta in concert la Sf. Nicolae 04.12.2016 Duminica a 27-a dupa Rusalii (PS Petroniu si PS Qais in parohia Sfantul Nicolae) 08.05.2016 Duminica Tomii (hramul de vara al bisericii noastre) 28.04.2016 Denia celor 12 Evanghelii

Ultimele Noutati

Programul de sfințire al caselor 2019 Preacucernicul Părinte Paroh Ionuț Pop a primit funcția de Vicar Eparhial PROGRAMUL liturgic în Postul Mare PROGRAMUL Intrarii in Postul cel Mare Programul Paraclisului Maicii Domnului

Ultimele Stiri

Patriarhul României aniversează împlinirea vârstei de 63 de ani O opinie tendențioasă nu poate înlocui o certitudine multiseculară

Meteo


Promovare

 • Mitropolia Clujului, Maramureșului și Sălajului http://www.mitropolia-clujului.ro/
Mitropolia

 • EPISCOPIA SALAJULUI www.episcopiasalajului.ro



 

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 19

14.07.2019 Duminica a 4-a dupa Rusalii (Vindecarea slugii sutașului)

Azi, 14 Iulie 2019, Biserica Ortodoxă Română face pomenirea Sf. Ap. Achila, Sf. Mc. Iust și Iraclie; Sf. Cuv. Nicodim Aghioritul. Tot în această zi, în Duminica a patra după Rusalii facem pomenirea vindecării slugii sutașului din Capernaum.
La biserica cu hramul Sf. Ier. Nicolae și a Sf. Ap. Toma din Zalău slujba Sfintei Liturghii a fost săvârșită de Preacucernicul Părinte Ionuț Pop, Preacucernicul Părinte Cristian Porumb și Preacucernicul Părinte Diacon Cristian Iura. În cadrul acesteia, pericopa evanghelică a fost citită de Părintele Diacon Cristian Iura, iar cuvântul de învățătură a fost rostit de Părintele Ionuț Pop.

EVANGHELIA ZILEI:
„În vremea aceea, pe când Iisus intra în Capernaum, s-a apropiat de El un sutaș, rugându-L și zicând: Doamne, sluga mea zace în casă, slăbănog, chinuindu-se cumplit. Și i-a zis Iisus: Venind îl voi vindeca. Dar sutașul, răspunzând, I-a zis: Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperișul meu, ci numai spune un cuvânt și se va vindeca sluga mea. Că și eu sunt om sub stăpânirea altora și am sub mine ostași și-i spun acestuia: Du-te, și se duce; și celuilalt: Vino, și vine; și slugii mele: Fă aceasta, și face. Auzind, Iisus S-a minunat și a zis celor ce veneau după El: Adevărat grăiesc vouă: Nici în Israel n-am găsit atâta credință. Și zic vouă că mulți de la răsărit și de la apus vor veni și vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac și cu Iacov în Împărăția Cerurilor. Iar fiii Împărăției vor fi aruncați în întunericul cel mai din afară; acolo va fi plângerea și scrâșnirea dinților. Și a zis Iisus sutașului: Du-te, fie ție după cum ai crezut. Și s-a însănătoșit sluga lui în ceasul acela.” Ev. Matei 8, 5-13

În cuvântul de învățătură părintele Ionuț Pop a abordat tema credinței.

În această Duminică a patra după Rusalii ne găsim în Capernaum, orașul de reședință a Mântuitorului nostru Iisus Hristos. În vremea Mântuitorului, Palestina se afla sub ocupația Imperiului Roman. Fiecare orășel ori sat din această parte din Palestina avea o armată romană. În caz de război, aceasta putea să intervină. Hristos era în Capernaum și era căutat de bolnavi, de oameni curioși, de cei care aveau nevoie de învățătura sau sfatul său. Astăzi vine la Mântuitorul ofițerul armatei de acolo, conducătorul acesteia. El se numea sutaș, pentru că era mai-mare peste o sută de soldați. Acesta vine și se roagă profund și îndurerat din două motive: o dată din milă, iar a doua oară din interes. El Îl roagă pe Mântuitorul să îi vindece sluga, soldatul. Mântuitorul îi spune de la început că va veni și îl va vindeca. Aici apare lecția de credință cu o logică exagerată. Sutașul spune „Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperământul casei mele. Spune doar, și cu siguranță servul meu se va vindeca”, apoi completează „și eu am în armata mea servi cărora dacă le spun să meargă, ei merg, deci, te rog, spune doar, și sluga mea se va vindeca”. Iată câtă credință din partea unui păgân. Iisus Hristos era Învățător de lege, dar a acceptat nu doar să vorbească cu el, ci și să îi vindece sluga. Spuneam că a dorit această vindecare din două motive. Putea fi interes deoarece se folosea de sluga sa, iar mai apoi din milă față de slujitorul său. Evangheliștii sinoptici ne relatează că acest sutaș era un om milostiv și atunci cu siguranță cele două motive se întrepătrund.
Să ne oprim puțin la ceea ce înseamnă sclav, rob. Robia, sclavagismul a fost și la noi. Din istorie știm că tătarii au distrus satele și au luat sclavi, folosindu-i în muncă și în războaie. De asemenea, robia apare în America. Americanii au cucerit Africa și au adus de acolo sclavi pe care i-au folosit la muncă. Președintele Lincoln este cel care decretează desființarea sclavagismului. Robii aveau de muncit pe plantații sau la muncile câmpului. Sclavii erau cumpărați din piețe și erau verificați la dinți dacă erau sănătoși, apoi erau duși sub stăpânirea casei care îi cumpăra. Romanii au stăpânit Grecia, dar nu au luat doar bogăția materială, ci și intelectuală. Romanii au luat înțelepții greci și i-au folosit ca profesori pentru copiii lor. Astfel, avem pedagogi care educau copiii romani. Astfel cultura greacă a pătruns în cea romană și avem pe poetul Virgilius care este școlit după învățătura lui Homer. Cicero este produsul lui Demostene. Și istoria ne spune că dacă romanii au câștigat cu sabia, grecii i-au învins cu educația, cultura și formarea pedagogică pe care le-au oferit-o.

Revenind la evanghelie, cu siguranță și această slugă a fost bine pregătită pentru că iată, un om de frunte al armatei romane Îi cere Mântuitorului să îl vindece. Momentul în care Mântuitorul acceptă, sutașul își recunoaște starea de păcătoșenie și își demonstrează credința prin rugămintea adresată lui Hristos. Mai mult, câtă smerenie găsim pe lângă credința sutașului! Hristos spune că nu a găsit atâta credință în tot Israelul. Găsim pe lângă credința puternică și nădejde, dar și dragoste față de sluga sa. Credința este temelia! Degeaba ne rugăm și folosit obiceiuri străbune dacă nu avem credință puternică în Dumnezeu. Credința este cea care mișcă munții, este cea care ne pune în legătură cu Dumnezeu atunci când noi începem să ne rugăm lui Dumnezeu. Am văzut nădejdea avută de sutaș prin cuvintele sale. Nădejdea că poate să vindece de la distanță. Avem și alte exemple în evanghelia lui Hristos. Am văzut minunea cu slăbănogul de la Vitezda sau pe lunatic. Acolo Hristos S-a atins de ei și i-a vindecat. Dar avem și învierea lui Lazăr pe care l-a înviat cu porunca „Lazăre, vino afară!” pe care a adresat-o din afara mormântului. Iată vindecarea pe care o poate face Hristos! Ce puternică este credință! Ce puternică și adevărată este rugăciunea către Dumnezeu făcută din suflet!

Noi știm că moartea este plata păcatului. Dumnezeu îi îngăduie omului să aleagă. Îi îngăduie libertatea de alegere. Diavolul nu este contracandidatul lui Dumnezeu. Diavolul a fost creat înger în primă fază, însă acesta a vrut să strălucească fără Dumnezeu, ceea ce l-a transformat în diavol. Dumnezeu are putere asupra lui. Astăzi Dumnezeu nu l-a vindecat pe acest serv doar de boală, ci a scot și duhul necurat din acesta și l-a vindecat de la distanță.

Astăzi omul are la îndemână prin modernism și prin tehnologie tot ceea ce dorește, dar îmi aduc aminte cu moșii și strămoșii noștri nu aveau atâtea, dar erau mai câștigați spiritual. Aveau cei șapte ani de acasă, aveau rugăciunea puternică, aveau credința în Dumnezeu. Astăzi păcatul este la modă. Diavolul așa lucrează cu omul încât omul nu mai simte că păcatul este ceva împotriva lui Dumnezeu. Fără să își dea seama, omul se îndepărtează de Dumnezeu, pentru că lumea aceasta și, implicit, diavolul, îi oferă tot ce are nevoie. Săptămâna aceasta au avut loc 12 înmormântări, iar cel mai bătrân a fost de 59 de ani. Deci, să ne bucurăm de viața aceasta, dar să nu uităm că vine vremea în care ne întâlnim cu Hristos ca drept Judecător și vom da seama pentru faptele noastre și pentru viața noastră. Să nu lepădăm credința! Să nu cădem pradă diavolului care dorește să ne dezbrace de virtuți și de viața spirituală. Să ne gândim la suflet! Să fim credincioși pentru că nu știm ziua nici ceasul când vom da socoteală în fața lui Hristos. Azi am văzut în evanghelie un exemplu de păgân care s-a gândit la viața sa și la Dumnezeu. Am spus de atâtea ori cum o clipă poate să mântuiască un om. Să nu lăsăm pe ultima clipă pocăința!

Să ne ferim de răutate, de invidie, de bârfă și să căutăm binele! Să facem binele și să dorim binele pentru aproapele nostru, astfel încât dacă mâine va veni Hristos, să ne găsească slugi bune și credincioase, și să ne invite în împărăția Sa, a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, Amin!

07.07.2019 Duminica a 3-a după Rusalii (Despre grijile vieții)

Azi, 07.07.2019, Biserica Ortodoxă Română face pomenirea Sf. Mare Mc. Chiriachi, a Sf. Cuv. Toma din Maleon și a Sf. Mc. Evanghel. De asemenea, în această Duminică, a 3-a după Rusalii, ni se prezintă cuvântul rostit de către Mântuitorul în cadrul Predicii de pe munte, legat de grijile vieții. La biserica noastră, Sfânta Liturghie a fost săvârșită de către Preacucernicul Părinte Petru Brisc.


Evanghelia Zilei (Matei 6, 22-33):

Zis-a Domnul: Luminătorul trupului este ochiul; dacă ochiul tău va fi curat, tot trupul tău va fi luminat. Iar dacă ochiul tău va fi rău, tot trupul tău va fi întunecat. Deci, dacă lumina care e în tine este întuneric, dar întunericul, cu cât mai mult! Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî și pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi și pe celălalt îl va disprețui; nu puteți să slujiți lui Dumnezeu și lui Mamona. De aceea zic vouă: Nu vă îngrijiți pentru sufletul vostru ce veți mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veți îmbrăca; oare nu este sufletul mai mult decât hrana și trupul decât haina? Priviți la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în hambare și Tatăl vostru Cel ceresc le hrănește. Oare nu sunteți voi cu mult mai presus decât ele? Și cine dintre voi, îngrijindu-se, poate să adauge staturii sale un cot? Iar de îmbrăcăminte de ce vă îngrijiți? Luați seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc, și vă spun vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceștia. Iar dacă iarba câmpului, care astăzi este și mâine se aruncă în cuptor, Dumnezeu astfel o îmbracă, oare nu cu mult mai mult pe voi, puțin credincioșilor? Deci, nu duceți grijă, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca? Pentru că după toate acestea se străduiesc păgânii; doar știe Tatăl vostru Cel ceresc că aveți nevoie de ele. Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui, și toate acestea se vor adăuga vouă.




În cuvântul de învățătură, Părintele Petru Brisc a vorbit despre purtarea de grijă a lui Dumnezeu, bazându-se pe exemplele date de Mântuitorul în pericopa evanghelică de astăzi. Ochiul, prin comparație cu ochiul sufletesc, devine un purtător de lumină doar dacă este curat. Dacă știm să păstrăm vederea sufletească curată, vom ști să discernem binele de rău, vom ști să alegem, în măsura în care ochiul nostru este curat.

Mântuitorul ne spune apoi că oricât am vrea noi, nu putem să slujim la doi domni: și lui Dumnezeu și lui Mamona. În limba ebraică, cuvântul Mamona înseamnă bogăție, putere și egoism. Mântuitorul vrea să spună că nu putem fi și cu lucrurile spirituale, dar și cu cele ale egoismului și materialismului lumii acesteia. După ce ne spune Mântuitorul că nu putem să ne împărțim și că trebuie să alegem, între Dumnezeu și Mamona, vine apoi și ne întreabă: „Oare nu este sufletul mai mult decât hrana și trupul decât haina? Priviți la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în hambare și Tatăl vostru Cel ceresc le hrănește”. Pe lângă acest exemplu, ne mai dă încă unul: „Luați seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc, și vă spun vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceștia”.
Hristos aduce aceste exemple simple pentru a ne trimite spre o învățătură foarte profundă: anume că Dumnezeu poartă de grijă întregii creații, dar în special omului. Dumnezeu nu a creat-o și s-a retras din ea, lăsându-ne într-o vale a plângerii, ci Dumnezeu este Cel care ne poartă de grijă întotdeauna.

Evanghelia de astăzi nu îl îndeamnă pe creștin să stea să aștepte, ci Mântuitorul spune: „Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui, și toate acestea se vor adăuga vouă”. Adică în viața omului trebuie să fie o prioritate: nu poți să nu te îngrijești de hrana cea de toate zilele, dar există o diferență între grijă și îngrijorare. În momentul în care omul nu mai apelează la Dumnezeu ci se gândește să facă lucrurile doar prin forțele proprii, apare îngrijorarea și stresul. Știm că stresul este boala zilelor noastre. Dacă suntem atenți, Hristos ne dă astăzi o soluție prin care putem să trecem prin toată grija acestei vieți, fără a fi îngrijorați. Atunci când îți pui nădejdea în Dumnezeu este imposibil ca El să mintă, iar dacă tu te încrezi în Dumnezeu, o să treci de la grija zilei de mâine, la grija sugerată de întrebarea: Oare ce o să fac mâine cu sufletul meu?

Hristos ne spune astăzi ca întâi de toate să punem problema spirituală, deoarece majoritatea neajunsurilor noastre sunt generate de problemele spirituale. Dacă îți pui nădejdea în acest Dumnezeu care poartă de grijă până și firului de iarbă, atunci El este Cel care vine și îți luminează calea.

Nu este ușor să ai încredere în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, deoarece omul vrea ceva imediat. Noi pe toate le vrem astăzi dacă se poate. Suntem într-o epocă a vitezei din toate punctele de vedere. Tehnica a evoluat foarte mult, noi ne deplasăm repede, totul este într-o viteză. Nu mai avem răbdare să stăm de vorbă cu Dumnezeu. Atunci când te rogi este ca și cum ai deschide o ușă și ai intra într-o cameră în care stă Dumnezeu. De multe ori nu trebuie să spui nimic, ci trebuie doar să Îl asculți, însă noi nu mai avem timp.

Mântuitorul ne spune astăzi: priviți în jurul vostru și priviți în voi. Priviți în adâncul vostru și vedeți cât de mult v-a purtat Dumnezeu de grijă, aceasta fiind o garanție că vă va purta în continuare. Priviți la măreția corpului uman: doar creierul are între 85 și 100 de miliarde de neuroni, iar fiecare neuron are în jur de 10.000 de legături. Dacă ne referim la sufletul omului, Atenagora Atenianul se întreba: „Oare ne-a făcut Dumnezeu ca pe niște animale, să pierim fără de urmă?” Nu! Așa cum spune Fericitul Augustin: „Ne-ai făcut pentru Tine, Doamne. Ne-ai făcut pentru cer, și neliniștit este sufletul meu până nu își va afla odihna în Tine, Doamne.”

În final, părintele a prezentat un interviu inedit cu Dumnezeu. Acesta a fost pus pe seama scriitorului român Octavian Paler, dar nu se știe cu exactitate cine este autorul. Interviul descrie foarte bine starea noastră, având doar trei întrebări.

– Ce te surprinde cel mai mult la oameni?
Dumnezeu mi-a răspuns:
– Faptul că se plictisesc de copilărie, se grăbesc să crească….iar apoi tânjesc iar să fie copii; că își pierd sănătatea pentru a face bani iar apoi își pierd banii pentru a-și recăpăta sănătatea.
Faptul că se gândesc cu teamă la viitor și uită prezentul iar astfel nu trăiesc nici prezentul nici viitorul; că trăiesc ca și cum nu ar muri niciodată și mor ca și cum nu ar fi trăit. Dumnezeu mi-a luat mâna și am stat tăcuți un timp.
Apoi am întrebat:
– Ca părinte, care ar fi câteva dintre lecțiile de viață pe care ai dori să le învețe copiii tăi?
– Să învețe că durează doar câteva secunde să deschidă răni profunde în inima celor pe care îi iubesc și că durează mai mulți ani pentru ca acestea să se vindece; să învețe că un om bogat nu este acela care are cel mai mult. ci acela care are nevoie de cel mai puțin; să învețe că există oameni care îi iubesc dar pur și simplu încă nu știu să-și exprime sentimentele; să învețe că doi oameni se pot uita la același lucru și că pot să-l vadă în mod diferit; să învețe că nu este suficient să-i ierte pe ceilalți și că, de asemenea, trebuie să se ierte pe ei înșiși.
– Mulțumesc pentru timpul acordat….am zis umil. Ar mai fi ceva ce ai dori ca oamenii să știe?
Dumnezeu m-a privit zâmbind și a spus:
– Doar faptul că sunt aici, întotdeauna.



Să nu uităm faptul că Dumnezeu ne așteaptă întotdeauna. Să nu uităm să prioritizăm lucrurile așa cum trebuie, dar să ne și oprim din toată alergătura, deoarece dacă o să căutăm Împărăția lui Dumnezeu, toate celelalte se vor adăuga nouă. Amin!

30.06.2019 Duminica a II-a după Rusalii (a Sf. Români; Chemarea primilor Apostoli)

Astăzi, 30.06.2019, Biserica Ortodoxă Română face pomenirea celor 12 Sfinți Apostoli și a Sf. Ier. Ghelasie de la Râmeț. De asemenea, această Duminică, a doua după Rusalii, este închinată Sfinților Români, precum și chemării primilor Apostoli. La biserica noastră, Sfânta Liturghie a fost săvârșită de către Preacucernicul Părinte Petru Brisc.




Evanghelia Zilei (Matei 4, 18-23):

“În vremea aceea, pe când Iisus umbla pe lângă Marea Galileii, a văzut doi frați: pe Simon ce se numește Petru și pe Andrei, fratele lui, care aruncau mreaja în mare, căci erau pescari; și le-a zis: Veniți după Mine și vă voi face pescari de oameni. Iar ei, îndată lăsând mrejele, au mers după El. Și, de acolo mergând mai departe, a văzut alți doi frați: pe Iacov al lui Zevedeu și pe Ioan, fratele lui, în corabie cu Zevedeu, tatăl lor, dregându-și mrejele, și i-a chemat. Iar ei, îndată lăsând corabia și pe tatăl lor, au mers după El. Și a străbătut Iisus toată Galileea, învățând în sinagogile lor și propovăduind Evanghelia Împărăției și tămăduind toată boala și toată neputința în popor.”




În cuvântul de învățătură, Preacucernicul Părinte Petru Brisc a vorbit despre importanța sfinților, aceștia fiind dovada cea mai vie a lucrării Duhului Sfânt în Biserică, punând accent pe sfinții poporului nostru. Sfinții români pe care îi cunoaștem sunt mulți, însă numărul total al lor este cunoscut doar de Dumnezeu, pentru că nouă ne sunt descoperiți numai o parte, numai cât ne este necesar pentru mântuirea noastră. Părintele Ilie Cleopa sau Părintele Iustin Pârvu adeseori spuneau că în munții Moldovei sunt mulți sfinți, mulți oameni cu o viață frumoasă care sunt cunoscuți doar de către Dumnezeu. Tocmai de aceea, Biserica ne invită să ne rugăm astăzi tuturor sfinților români, pentru a mijloci înaintea lui Dumnezeu pentru viața noastră.

Evanghelia Duminicii de astăzi ne prezintă chemarea la apostolie a primelor două perechi de frați: Andrei și Simon Petru, Ioan și Iacov. Această chemare ne minunează prin faptul că vine dintr-o dată. Ambelor perechi de frați Hristos le spune: „Veniți după Mine și vă voi face pescari de oameni”. Aceștia își lasă mreaja și corabia, și Îl urmează pe Hristos îndată. Ne punem întrebarea: Ce i-a făcut pe aceștia să Îl urmeze pe Hristos îndată? Sfintele Evanghelii nu ne relatează o întâlnire anterioară între Hristos și Apostoli, cel mai probabil aceasta fiind prima lor întâlnire. Ne minunăm și mai mult cum acești oameni L-au urmat pe Hristos doar prin simpla chemare: „Veniți după Mine”.

Pentru a înțelege acest răspuns al lor, trebuie să avem în vedere mai multe aspecte.
În primul rând, nu i-a chemat oricine, ci i-a chemat Dumnezeu. Hristos a avut special faptul că nu este doar om, ci și Dumnezeu, iar Apostolii au simțit această dumnezeire a lui Hristos. De aceea le-au lăsat pe toate și L-au urmat pe El. Rațional, la această chemare Apostolii ar fi trebuit să Îi adreseze o serie de întrebări: Cine ești? Ce înseamnă pescari de oameni? Ei însă nu întreabă nimic.

Cel de al doilea aspect reprezintă o taină care nu poate fi explicată la nivel omenesc. Uitându-ne în viața personală, vedem cum ni se întâmplă anumite lucruri pe care nu le înțelegem în totalitate, însă știm că ne copleșesc. Așa a fost și în cazul Sfinților Apostoli. Rațional nu își puteau explica de ce trebuie să meargă după Hristos, însă în sufletul lor au simțit taina chemării Lui. Este mare lucru să accepți anumite întâmplări pe care nu le poți explica, deoarece asta nu înseamnă că ele nu există, ci că trebuie să accepți anumite taine lăsate de Dumnezeu și să le trăiești exact așa cum sunt ele. Cât nu se scrie despre taina morții sau taina vieții, însă rămân taine deoarece în adâncul lor au ceva ce nu poate fi pătruns cu mintea.

Poetul, filosoful și teologul nostru Lucian Blaga spunea în poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”:
„Și nu ucid
cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc
în calea mea
în flori, în ochi, pe buze ori morminte.”


Când spune flori se referă la natură, în ochi adică în adâncul persoanei omului, buzele sunt taina cuvântului, iar mormântul este taina vieții și a morții. Omul rațional până la urmă este luminat de Dumnezeu și își dă seama că în viața aceasta pot fi anumite taine de nepătruns în adâncul lor, însă acestea trebuie crezute și luate ca fiind un dar de la Dumnezeu.

Al treilea aspect al evangheliei de astăzi se referă la curaj. Apostolii au avut curaj în a-L urma pe Hristos. Nu au pus bază pe înțelegerea metaforei „Vă voi face pescari de oameni”, ci au dat dovadă de curaj, urmându-L pe Hristos. Virtutea curajului este o virtute cardinală a Bisericii noastre, având scopul de susținere a vieții duhovnicești. Viața aceasta cere de multe ori să ai curaj și să îndrăznești, să ai acea îndrăznire suavă și frumoasă, iar nu îndrăznirea care să treacă anumite limite.

Un călugăr rus, Arhimandritul Tihon, ne relatează în cartea sa „Nesfinții Sfinți și alte povestiri” întâlnirea dintre un grup de călugări care își pun următoarea problemă: Oare Dumnezeu iubește pe toți oamenii? Și toți au ajuns la un consens: Da! Dumnezeu iubește pe toți oamenii. La un moment dat, unul dintre ei spune: Totuși, nu cred că se bucură de oamenii care nu au curaj în a-L urma și în a-și asuma viața.

Dumnezeu îi iubește pe toți oamenii, dar așteaptă de la noi să fim oameni ai curajului. Cred că în zilele noastre să ai curaj înseamnă: să vii la biserică atunci când cei din jurul tău nu mai vin; să-l înveți pe copilul tău să se roage, când copiii din jurul copiilor tăi nu se mai roagă; să-ți aduci copilul la biserică, chiar dacă ceilalți copii vezi că nu mai vin; să crezi în Dumnezeu, în Biserică și să o aperi, când toți ceilalți Îl hulesc pe Dumnezeu și Biserica Lui.

Apostolii au fost chemați în misiunea de a-L urma pe Hristos, iar noi avem această misiune în continuare: de a fi oameni care să-L mărturisim cu mult curaj pe Hristos, spre slava lui Dumnezeu și spre mântuirea noastră. Amin!

23.06.2019 Duminica I după Rusalii (a Tuturor Sfinților)

Astăzi, 23.06. 2019, Biserica Ortodoxă Română face pomenirea Sf. Mc. Agripina și a Sf. Sfințit Mc. Aristocle preotul. Totodată, aceasta fiind prima Duminică după Rusalii, este închinată Tuturor Sfinților. La biserica noastră, Sfânta Liturghie a fost săvârșită de către Preacucernicul Părinte Ionuț Pop și Preacucernicul Părinte Petru Brisc. În cadrul acesteia, pericopa evanghelică a fost citită de către Preacucernicul Părinte Ionuț Pop, iar cuvântul de învățătură a fost rostit de către Preacucernicul Părinte Petru Brisc.



Evanghelia Zilei (Matei 10, 32-33; 37-38; 19, 27-30):

"Zis-a Domnul către ucenicii Săi: Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi și Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în Ceruri. Iar de cel care se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, și Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în Ceruri. Cel ce iubește pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubește pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; și cel ce nu-și ia crucea și nu-Mi urmează Mie, nu este vrednic de Mine. Atunci Petru, răspunzând, I-a zis: Iată, noi am lăsat toate și Ți-am urmat Ție. Cu noi, oare, ce va fi? Iar Iisus le-a zis: Adevărat zic vouă că voi, cei ce Mi-ați urmat Mie, la înnoirea lumii, când Fiul Omului va ședea pe tronul slavei Sale, veți ședea și voi pe douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece seminții ale lui Israel. Și oricine a lăsat case, sau frați, sau surori, sau tată, sau mamă, sau femeie, sau copii, sau țarini, pentru numele Meu, înmulțit va lua înapoi și viață veșnică va moșteni. Și mulți dintâi vor fi pe urmă și cei de pe urmă vor fi întâi."





Se spune că o grădină dacă nu are flori, nu este o grădină frumoasă. O fântână dacă nu are apă, nu este de folos. Tot așa este și cu o Biserică dacă nu ar avea sfinți, ar fi ca o grădină fără flori, sau ca o fântână fără de apă. Tocmai de aceea observăm că noi în fiecare zi prăznuim unul sau mai mulți sfinți, dar numărul sfinților este cunoscut doar de către Dumnezeu. Mulți dintre ei nu ne-au fost descoperiți, pe mulți nu-i cunoaștem. Biserica în înțelepciunea ei a rânduit ca prima Duminică după Sfintele Rusalii să fie o Duminică închinată tuturor sfinților din toate timpurile și din toate locurile, cunoscuți și necunoscuți. Îi prăznuim în această Duminică deoarece sfinții sunt roadele Duhului Sfânt, fiind acea imagine vie a coborârii și a urcării Duhului Sfânt din lume.

Textul pericopei evanghelice de astăzi este unul care ne vorbește despre cât de mult trebuie să Îl punem noi pe Dumnezeu în viața noastră. Dumnezeu trebuie să fie deasupra a ceea ce înțelegem noi familie și interes propriu. În scara valorilor propriei noastre vieți, Dumnezeu trebuie să ocupe primul loc. Sfinții au fost cei care au înfăptuit acest lucru: L-au pus pe Dumnezeu în vârful scării lor valorice, predându-și viața cu totul lui Dumnezeu.

Această Duminică însă nu este doar o comemorare și o zi de rugăciune pe care o închinăm tuturor sfinților, ci această Duminică trebuie să fie și o lecție pentru noi. Sfântul Ioan Gură de Aur spune la un moment dat: „Dacă-i iubiți pe sfinți, urmați-le exemplu”. Viețile sfinților trebuie să fie pentru noi exemple, pentru că această chemare la sfințenie nu se adresează doar unei categorii de oameni, ci ea este o chemare desăvârșită și universală pentru toți oamenii. Încă din Vechiul Testament li s-a spus celor de atunci: „Fiți sfinți, că Eu, Dumnezeul vostru, Sfânt sunt”. Mântuitorul în Predica de pe Munte ne îndeamnă: „Fiți desăvârșiți, precum Tatăl vostru din ceruri desăvârșit este”. Chemarea la sfințenie este o chemare universală, fără excepții. Nu doar o categorie de credincioși a primit această chemare, ci Mântuitorul ne cheamă pe toți să fim desăvârșiți. De aceea, cinstindu-i pe sfinți, încercăm să le urmăm exemplu, deoarece ei sunt cei care au conlucrat cu Dumnezeu la gradul cel mai înalt și așa cum ne spune Sfânta Scriptură, s-au făcut „Casnici și prieteni ai lui Dumnezeu”. Prin aceasta au dobândit o îndrăzneală în fața lui Dumnezeu, în sensul că ei pot mijloci pentru noi în fața tronului Preasfintei Treimi.

Iubiților,

Cea mai frumoasă definiție dată sfinților, este cea a unui copil de 9 ani care întrebat fiind la ora de Religie ce sunt sfinții, el a răspuns așa: „Sfinții sunt acei oameni care au trăit și au murit cu cerul în ei”. Copilul nu își dădea seama că făcea o teologie înaltă. În limbaj scripturistic, ideea de cer înseamnă ideea de dumnezeire. Acest copil a spus că sfinții sunt oameni care au trăit cu Dumnezeu și au murit cu El. Așa își aplica el faptul că unele rămășițe ale sfinților nu putrezesc ci rămân sfinte moaște. El spunea: „Au murit cu Dumnezeu, cu cerul în ei, și n-au cum să putrezească”. Acel text din Sfânta Scriptură care ne îndeamnă „Să fim părtași dumnezeieștii firi” vrea să spună să ne împărtășim de dumnezeire după Har, iar acesta este un text real și propriu pentru noi. Toți suntem chemați să trăim cu cerul sau cu Dumnezeu în noi și să murim cu acest cer și Dumnezeu. Atunci înseamnă că suntem pe calea sfințeniei.

Marele nostru teolog, Părintele Dumitru Stăniloae face o descriere a sfințeniei, dar mai exact a comportamentului omului sfânt. În acest pasaj descrie comportamentul sfântului, deoarece vom vedea că este o chemare pentru fiecare dintre noi această descriere. El spune atât de frumos:

„În sfânt nu e nimic josnic, nimic nesincer. În el se actualizează deplin delicatețea, sensibilitatea, puritatea, sfiala, atenția față de taina semenilor. Din el iradiază continuu un duh de dăruire, de jertfelnicie față de toți, un duh care încălzește pe ceilalți și le dă siguranță că nu sunt singuri. El e ca mielul nevinovat gata de jertfa conștientă de sine și zidul neclintit care oferă sprijin neînșelător. El dă curaj întotdeauna, e serios dar nu înfricoșat. Se face prin smerenie aproape neobservat, apărând când e nevoie de o mângâiere, de o încurajare sau de ajutor. În delicatețea sfinților este transparentă autoritatea lui Dumnezeu. Cine se apropie de sfânt descoperă în el vârful bunătății, al curăției și al puterii duhovnicești acoperit de vălul smereniei. Din sfânt iradiază imperturbabila liniște și pace. Pe fețele tuturor transpare și se citește chipul lui Hristos. Ei Îl revelează pe Dumnezeu în forma umană, adică pe Dumnezeu înomenit.”

Iată o icoană pe care o descrie prin cuvinte Părintele Dumitru Stăniloae, a ceea ce înseamnă sfântul și sfințenia. Vedeți că repetă anumite însușiri: smerenia, delicatețea, sensibilitatea. Acestea sunt virtuțile care ne pun și pe noi pe drumul spre sfințenie. Acestea sunt virtuțile la îndemâna fiecăruia. Nimeni nu poate să spună că nu poate să fie un om sensibil și delicat. Toți putem să mergem pe drumul modestiei și al sincerității, pentru că acesta este drumul sfințeniei. Așadar, sfințenia nu este o chemare care trebuie să ne înfricoșeze, ci trebuie să ne responsabilizeze, fiind nevoie să ne aducem aminte că această chemare este proprie fiecăruia dintre noi.

În viața marelui ascet Antonie cel Mare există un episod frumos. El era vizitat de multă lume în pustia Egiptului, fiind unul dintre marii asceți ai creștinismului, dar o dată Îl întreabă pe Dumnezeu: „Doamne, oare este cineva cu o viață mai înaltă decât a mea?” Și-a pus acest gând pentru a știi și el la cine să apele, pe cine să întrebe cânt vrea să afle ceva despre viața duhovnicească. Dumnezeu îi dă un răspuns surprinzător și îi spune: „Du-te în Alexandria Egiptului, și primul om pe care îl vei întâlni are o viață duhovnicească mai bună decât a ta”. Marele ascet a mers în Alexandria Egiptului și la poarta cetății s-a întâlnit cu un pielar, adică un om care lucra obiecte din piele. Marele Antonie a intrat în vorbă cu el și i–a spus: „Dumnezeu m-a trimis la tine ca să învăț din taina vieții tale. Ce faci tu în mod deosebit?” Iar omul a spus cu smerenie următoarele: „Viața mea este una simplă. Mă îngrijesc să îmi fac datoriile către familia mea și să-mi cresc copiii cu frică de Dumnezeu. Mă îngrijesc ca în ceea ce lucrez niciodată să nu înșel pe nimeni, iar seara când capul pe pernă îmi aduc aminte și încerc să fiu împăcat cu toți”.

Iată un program de viață duhovnicească simplu și la îndemâna fiecăruia. Dumnezeu nu cere de la noi lucruri imposibile. El nu ne cheamă la un nivel la care noi nu ne putem ridica, ci se așteaptă ca în locul în care suntem să fim acei oameni care lucrează voia Sa, așa cum a fost acel om din Alexandria Egiptului și așa cum Părintele Dumitru Stăniloae ne descrie comportamentul sfântului.

De aceea, meditând la Duminică de astăzi, trebuie să-L rugăm pe Dumnezeu și pe sfinții Săi, să vină și în casa noastră și să ne dea putere pentru a ne sfinții viața, ca să putem urca pe drumul sfințeniei și să trăim cu Dumnezeu, să murim cu El și apoi să înviem în Împărăția Sa: a Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh. Amin!

16.06.2019 Pogorârea Sfântului Duh (Rusaliile)

Astăzi, 16.06.2019, Biserica Ortodoxă Română prăznuiește Pogorârea Duhului Sfânt. La biserica noastră, Sfânta Liturghie a fost săvârșită de către Preacucernicul Părinte Ionuț Pop, Preacucernicul Părinte Petru Brisc și Preacucernicul Părinte Radu Herțeg. În cadrul acesteia, pericopa evanghelică a fost citită de către Preacucernicul Părinte Radu Herțeg, iar cuvântul de învățătură a fost rostit de către Preacucernicul Părinte Ionuț Pop. La finalul slujbei, Preacucernicul Părinte Ionuț Pop împreună cu ceilalți părinți slujitori a săvârșit Slujba Aghiasmei Mici, în cadrul căreia a sfințit spicele de grâu, pregătite pentru această Sărbătoare.




Evanghelia Zilei (Ioan 7, 37-53; 8, 12):

"În ziua cea din urmă – ziua cea mare a sărbătorii –, Iisus a stat între ei și a strigat, zicând: Dacă însetează cineva, să vină la Mine și să bea. Cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura, râuri de apă vie vor curge din lăuntrul său. Iar aceasta a zis-o despre Duhul pe Care aveau să-L primească cei ce au crezut în El. Căci încă nu era dat Duhul, pentru că Iisus încă nu fusese preaslăvit. Deci, mulți din popor, auzind cuvintele acestea, ziceau: Cu adevărat, Acesta este Prorocul. Iar alții ziceau: Acesta este Hristos. Iar alții ziceau: Nu cumva din Galileea va să vină Hristos? N-a zis oare Scriptura că Hristos va să vină din seminția lui David și din cetatea Betleem, de unde era David? Și s-a făcut dezbinare în mulțime pentru El. Și unii dintre ei voiau să-L prindă, dar nimeni n-a pus mâinile pe El. Deci slugile au venit la arhierei și la farisei, iar aceia le-au zis: De ce nu L-ați adus? Slugile au răspuns: Niciodată n-a vorbit un om așa cum vorbește Acest Om. Deci le-au răspuns fariseii: Nu cumva ați fost și voi amăgiți? Nu cumva a crezut în El cineva dintre căpetenii sau dintre farisei? Dar mulțimea aceasta, care nu cunoaște Legea, este blestemată! A zis către ei Nicodim, cel ce venise mai înainte la El noaptea, fiind unul dintre ei: Nu cumva Legea noastră judecă pe om, dacă nu-l ascultă mai întâi și nu știe ce a făcut? Ei au răspuns și i-au zis: Nu cumva și tu ești din Galileea? Cercetează și vezi că din Galileea nu s-a ridicat proroc. Și s-a dus fiecare la casa lui. Deci, iarăși a vorbit Iisus, zicând: Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții."



Praznicul și bucuria Cincizecimii pe care noi o prăznuim astăzi, prin lumina acesteia, ne aduce nouă căldura și credință puternică în Cea de a treia Persoană a Sfintei Treimi. Încă de mici învățăm, iar apoi rostim în Simbolul de credință, enumerăm de fapt toate Cele 3 Persoane ale Sfintei Treimi. Învățăm la Catehism cum Tatăl este Creator, Fiul este Mântuitorul și Judecătorul acestei lumi, iar Duhul Sfânt este Sfințitorul vieții noastre, Care își revarsă Harul și peste noi cei de astăzi, după mai bine de două mii de ani.

Pogorârea Duhului Sfânt peste noi credincioșii și peste ucenicii Mântuitorului nostru Iisus Hristos de acum mai bine de două mii de ani, are și un alt sens pe lângă cel de coborâre propriu-zisă. Fiind trimis de Dumnezeu Tatăl și de Fiul, așa cum a făgăduit încă din momentul în care a fost aici pe pământ, are și sens de pogorământ, adică de a-și ține promisiunea că omul nu va rămâne singur. Chiar dacă Fiul „S-a înălțat la ceruri și șade de-a dreapta Tatălui”, a împlinit Dumnezeu promisiunea că ne va trimite nouă un Mângâietor „Care de la Tatăl purcede” și Care ne va fi alături până la sfârșitul veacurilor.

În Cartea Faptele Apostolilor capitolul 2 vedem foarte detaliat cum s-a petrecut acest eveniment, atât de frumos și de încărcat duhovnicește, spre bucuria Apostolilor. Spune evanghelistul: „Și din cer, fără de veste, s-a făcut un vuiet, ca de suflare de vânt ce vine repede, și a umplut toată casa unde ședeau ei. Și li s-au arătat, împărțite, limbi ca de foc și au șezut pe fiecare dintre ei. Și s-au umplut toți de Duhul Sfânt și au început să vorbească în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi”. În acel moment ei nu știau foarte multe limbi, ci vorbeau limba lor iudaică, însă fiecare din diaspora iudaică înțelegea în limba lui. Ne punem astăzi întrebarea: Oare suntem contemporani cu Pogorârea Duhului Sfânt, cu acest eveniment important promis de Mântuitorul Iisus Hristos? Încă de la Cina cea de Taină din Grădina Ghetsimani, când a rostit acel cuvânt de despărțire spune: „Iată voi pleca, dar nu vă voi lăsa pe voi singuri, ci vă voi trimite vouă un alt Mângâietor”, fiind vorba de Duhul cel Sfânt.

Duhul Sfânt, cea de a treia Persoană a Sfintei Treimi, se coboară peste Apostoli și plinește promisiunea Mântuitorului, iar aceștia se umple de Harul cel sfințitor. Ce este Harul? Harul este acea energie necreată care șade în Ființa lui Dumnezeu. Harul domnește și există alături de noi, din vremea Pogorârii Duhului Sfânt, împlinind cuvintele Evangheliei ȚPână la sfârșitul veacurilorȚ. Deci iată, prin faptul că noi ne împărtășim de Harul cel sfințitor și de Duhul Cel Sfânt prezent în Sfânta Biserică, suntem contemporani cu momentul Pogorârii Duhului Sfânt în lume, pentru noi și pentru mântuirea noastră.

Ne aducem aminte de momentul Jertfei de pe Cruce a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, moment în care a luat ființă Biserica nevăzută a lui Dumnezeu, iar Mântuitorul prin Jertfa Sa a deschis porțile raiului. Astfel, sfinții au întrat în Împărăția lui Dumnezeu și ne arată prin iubirea Sa de oameni că își dorește ca și noi să ajungem în Împărăția Sa cea cerească.

Astăzi, la Cincizecime, are loc întemeierea Bisericii văzute, această instituție Divino-umană pe care Mântuitorul o întemeiază și se desăvârșește cu Pogorârea Duhul Sfânt peste ucenici, care au început să vestească cuvântul lui Dumnezeu ca mandat pe care l-au primit de la Mântuitorul, în Evanghelia după Matei zicând: „Mergând învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, și iată Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârșitul veacului. Amin” (Matei 28, 19-20). Iată că în prima zi, "Ca la 3000 de suflete" alcătuiesc Biserica prin convertire la creștinism în urma Cuvântării lui Petru. Astfel, Biserica văzută de aici de pe pământ ia ființă, odată cu Pogorârea Sfântului Duh.

Avem marea bucurie și nădejdea, ca prin împlinirea făgăduinței Domnului nostru Iisus Hristos, trimițându-ne nouă pe Duhul Său Cel Sfânt, să fim și noi mântuiți. Nu am putea fără ca Duhul Sfânt să-și coboare Harul Său peste noi, fără să ne împărtășim de Harul cel sfințitor a Duhului Sfânt. La orice slujbă începem cu rugăciunea „Împărate Ceresc”, invocând astfel Persoana Sfintei Treimi să fie alături de noi, să-și reverse peste noi Harul Său. De asemenea, în cadrul Sfintei Liturghii, când are loc prefacerea, transformarea pâinii și a vinului în Trupul și Sângele Domnului nostru Iisus Hristos, înainte de Rugăciunea de prefacere, preotul invocă Persoana Sfintei Treimi, ca să vină să-și reverse Harul, să binecuvinteze lucrarea de transformare a pâinii și a vinului în Trupul și Sângele Domnului nostru Iisus Hristos.

Această bucurie primită astăzi arată de fapt conlucrarea Sfintei Treimi în iconomia mântuirii noastre. Găsim prezența Sfântului Duh în momentul creației. Dacă citim în Cartea Facerii găsim Duhul Sfânt prezent „Care se purta deasupra apelor”. Apoi Îl găsim la Botezul Domnului, la Bobotează, când au fost prezente toate Cele 3 Persoane ale Sfintei Treimi: Tatăl, prin acea voce care s-a auzit, Duhul Cel Sfânt prin porumbelul care se plimba deasupra Fiului, și Fiul care a primit Botezul de la Ioan, pentru a ne învăța și pe noi cum trebuie să fim botezați, ca apoi să ne spălăm păcatele prin primirea Harului sfințitor.

Fie ca Sărbătoarea Rusaliilor să ne aducă bucuria și lumina cea sfântă a coborârii Harului cel ceresc peste viața noastră, peste casele și sufletele noastre, iar Duhul Cel Sfânt să vină prin rugăciunea pe care o invocăm:

"Vino Duhule Sfinte și Te pogoară în biserica noastră cea sfințitoare, ca să primim în ea Sfintele Tale Taine cerești, folositoare nouă pentru mântuirea noastră, a păcătoșilor". Amin!


09.06.2019 Duminica a VII-a după Paști (a Sfinților Părinți de la Sinodul I Ecumenic)

Astăzi, 09.06.2019, Biserica Ortodoxă Română face pomenirea Sf. Chiril al Alexandriei și a Sf. Mc. Tecla, Mariamni, Marta, Maria și Enata. De asemenea, această Duminică, a VII-a după Paști, este închinată Sfinților Părinți de la Sinodul I Ecumenic. La biserica noastră, Sfânta Liturghie a fost săvârșită de către Preacucernicul Părinte Ionuț Pop și Preacucernicul Părinte Petru Brisc. În cadrul acesteia, pericopa evanghelică a fost citită de către Preacucernicul Părinte Petru Brisc, iar cuvântul de învățătură a fost rostit de către Preacucernicul Părinte Ionuț Pop.




Evanghelia Zilei (Ioan 17, 1-13):

"În vremea aceea Iisus, ridicându-Și ochii către cer, a zis: Părinte, a venit ceasul! Preaslăvește pe Fiul Tău, ca și Fiul să Te preaslăvească, precum I-ai dat stăpânire peste tot trupul, ca să dea viață veșnică tuturor acelora pe care Tu i-ai dat Lui. Și aceasta este viața veșnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis. Eu Te-am preaslăvit pe Tine pe pământ; lucrul pe care Mi l-ai dat să-l fac, l-am săvârșit. Și acum, preaslăvește-Mă Tu, Părinte, la Tine Însuți, cu slava pe care am avut-o la Tine mai înainte de a fi lumea. Arătat-am numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat Mie din lume. Ai Tăi erau și Mie Mi i-ai dat și cuvântul Tău l-au păzit. Acum au cunoscut că toate câte Mi-ai dat sunt de la Tine, căci cuvintele pe care Mi le-ai dat, Eu le-am dat lor, iar ei le-au primit și au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieșit și au crezut acum că Tu M-ai trimis. Eu pentru aceștia Mă rog; nu pentru lume Mă rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat, că ei sunt ai Tăi. Și toate ale Mele sunt ale Tale și ale Tale sunt ale Mele și M-am preaslăvit întru ei. Și Eu nu mai sunt în lume, iar ei în lume sunt și Eu vin la Tine. Părinte Sfinte, păzește-i în numele Tău pe cei pe care Mi i-ai dat, ca să fie una, precum suntem Noi. Când eram cu ei în lume, Eu îi păzeam în numele Tău pe cei pe care Mi i-ai dat; și i-am păzit și n-a pierit niciunul dintre ei, decât numai fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura. Iar acum vin la Tine și pe acestea le grăiesc în lume, pentru ca bucuria Mea să o aibă deplină în ei."



Evanghelia Duminicii a 7-a după Paști este un crâmpei dintr-o rugăciune pe care a făcut-o Mântuitorul nostru Iisus Hristos cu puțin înainte de patima Sa cea de bunăvoie. Specialiștii biblici o numesc pe aceasta „Rugăciunea Arhierească” sau în alte locuri „Cuvântarea de despărțire” a Mântuitorului față de Apostoli, respectiv față de lumea întreagă. Evangheliștii încadrează această rugăciune în Grădina Ghetsimani, având loc după Cina cea de Taină, locul unde Hristos a instituit Taina Sfintei Euharistii. În această rugăciune Mântuitorul S-a rugat în primul rând pentru Sine, știind că se apropie momentul despărțirii de această lume, iar în al doilea rând pentru ucenicii Săi, dar și pentru întreaga lume. De aceea, este intitulată și „Cuvântarea de despărțire”, deoarece Hristos se pregătea pentru Jertfa Sa pe care o face pentru întreaga lume, ca să ridice păcatele noastre și să ne împace din nou cu Dumnezeu.

Punctul culminant al acestei evanghelii este acest citat pe care Evanghelistul Ioan îl dă în capitolul 17 versetul 3: „Și aceasta este viața veșnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis”. Cuprinde o întreagă teologie. Acesta este și mesajul evangheliei: ca să reușim să-L cunoaștem pe Dumnezeu trebuie să obținem viața cea veșnică, iar ca să obținem viața cea veșnică trebuie să ne apropiem de Dumnezeu prin cunoașterea Lui.

Teologia noastră Dogmatică ne oferă câteva îndrumări, modalități prin care putem să Îl cunoaștem pe Dumnezeu. Putem să Îl cunoaștem pe cale naturală, adică folosind rațiunea și tot ceea ce vedem în jurul nostru. Tot ceea ce este creat de Dumnezeu, prin ordinea și disciplina pe care a dat-o în lumea aceasta, noi Îl vedem și Îl cunoaștem pe Dumnezeu. Întreaga creație, precum și încununarea ei cu omul, care este coroana creației, are o ordine atât de elegantă încât toate acestea ni-L arată pe Creatorul lumii. În Romani capitolul 1 versetul 20 găsim atât de frumos ceea ce Apostolul Pavel spunea: „Cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii”. Îl cunoaștem pe Dumnezeu de la crearea lumii și până în ziua de astăzi în tot ceea ce înseamnă simbioză, creație și cum lucrează Dumnezeu prin toate acestea.

Pe lângă aceasta este și cunoașterea supranaturală. Aceasta este prin revelație, prin descoperire. Aici este necesară omului credința, fără aceasta omul neputând să ajungă la această cunoaștere. Omul obține credința prin apropiere, conlucrare cu Dumnezeu și prin rugăciune. Dacă omul nu are contact cu Dumnezeu nu poate să ajungă la acest cadru al credinței și să intre în această cunoaștere supranaturală. Îl am în minte pe Voltaire care zicea: „Universul mă încurcă, și nu pot gândi măcar că există ceasul fără un ceasornicar.”

Am putea intra puțin mai adânc în Teologie. Avem în Teologia Dogmatică un capitol care vorbește despre cunoașterea lui Dumnezeu și care este împărțită în două: cunoașterea catafatică și cunoașterea apofatică. Cunoașterea catafatică este cunoașterea prin care afirmăm despre Dumnezeu că este bun, drept, sfânt, atribuindu-I toate însușirile plăcute și perfecte din lumea aceasta:Atotbun, Atotdrept, Atotînțelept. Noi ne raportăm doar la acest cadru al lumii pământești, dar Dumnezeu a creat universul, stelele, iar această ordine care există necesită multă înțelepciune din partea Celui ce le-a creat.

Aceasta este cunoașterea catafatică. În schimb, cunoașterea apofatică neagă toate aceste însușiri ale lui Dumnezeu pe care noi oamenii cu mintea noastră putem să le înțelegem. Nu le neagă pentru că Dumnezeu nu le-ar avea, ci pentru că Dumnezeu le transcende. Este cu mult peste acestea. Omul, prin rațiunea, conceptul și mintea sa care este mult mai limitată față de cea a lui Dumnezeu, omul fiind creație iar Dumnezeu Creator, înțelege doar atât cât se poate și se exprimă prin rațiunea sa. Dumnezeu însă transcende orice poate omul să încadreze într-un anumit tipar model în care Îl definește pe Dumnezeu sau încearcă să-L cunoască.

Pe lângă aceste cunoașteri despre care am vorbit cred că există și cunoașterea lui Dumnezeu prin suferință, prin decepție, prin singurătate, prin boală, printr-o apăsare sufletească. Cred că omul în suferința sa, în necazul său, Îl poate cunoaște pe Dumnezeu. Am să vă dau doar trei exemple scurte. Am auzit în urmă cu câteva Duminici Evanghelia slăbănogului de la Vitezda, om care toată viața lui a așteptat pe cineva care să îl arunce în scăldătoare, dar l-a cunoscut pe Dumnezeu și mai mult, Dumnezeu L-a cunoscut pe el.

Nu de mult a fost și Duminica orbului, om care toată viața a trăit în singurătate, în întunericul său, dar în momentul în care Dumnezeu a decis ca acesta să facă parte din planul Lui, prin suferință a reușit să-L cunoască pe Dumnezeu.

Al treilea exemplu este însuși Sfântul Apostol Pavel, care a avut o boală destul de grea, o suferință, iar el spunea că această boală este de fapt un înger demonic, un diavol, mai exact un ghimpe, așa cum îl numește Apostolul: „Datu-mi-s-a mie un ghimpe în trup, un înger al satanei, să mă bată peste obraz, ca să nu mă trufesc.” (Epistola 2 Corintei 12,7). Pentru acesta Îl roagă pe Dumnezeu de 3 ori să îl ridice de la el, fiind totuși o boală, însă Dumnezeu îi spune că prin aceasta Îl poate cunoaște pe El: prin boală, suferință și necaz.


Iubiți credincioși,

De multe ori și noi suntem încercați de suferințe, de probleme, de greutăți, poate de multe ori simțim că ne depășesc, de multe ori nu vedem luminița de la capătul tunelului, cădem în deznădejde, lucruri care ne îndepărtează de Dumnezeu, iar viața parcă a luat o întorsătură pe care nu ne-o dorim.

Nu doresc să închei fără să parafrazez ceea ce scria un scriitor brazilian, Adhemar Barros, despre purtarea de grijă specială a lui Dumnezeu, pentru fiecare om, dar mai ales pentru cei aflați în grele încercări, purtare de grijă nesesizată de om. Iată ce scrie el:

„Un om a început să cârtească împotriva lui Dumnezeu, spunându-i: Doamne, te-am văzut și te-am cunoscut la bucurie, am văzut că m-ai ajutat, am văzut mâna Ta întinsă spre mine, dar într-o singură ipostază nu te-am cunoscut. Și în aceasta te-am cunoscut cel mai puțin. Și Dumnezeu l-a întrebat: Când M-ai cunoscut mai puțin sau când nu m-ai recunoscut? Și atunci omul îi răspunde: Știi când nu te-am recunoscut eu? În clipele cele mai grele ale vieții! Atunci, Tu nu ai fost cu mine. Și Dumnezeu i-a spus: ca să vezi că am fost cu tine și atunci, și M-ai fi putut cunoaște, ca pe Cel ce-ți purtam de grijă, ca pe Cel ce te însoțeam, ținându-te de mână, uite, îți dau un semn. Uită-te întotdeauna în urma ta, și vei vedea pe drumul pe care-l calci două urme; acelea sunt urmele pașilor tăi. Dar, fii cu luare aminte că, în dreapta ta vor fi încă două urme de pași. Acelea vor fi urmele pașilor Mei. Atâta timp cât le vei vedea lângă cele ale pașilor tăi, să cunoști, să știi, să nu-ți fie frică, să ai nădejde, să ai încredere, că sunt cu tine. Când n-o să le vezi, atunci să știi că nu sunt de-a dreapta ta. Și omul a văzut, într-adevăr, lângă urmele pașilor lui și celelalte două urme de pași. Și mergea liniștit, cu încredere în viață, știind că Dumnezeu este de-a dreapta lui, fiindu-i ajutor. Dar a ajuns, la un moment dat, într-o situație grea a vieții, pe un drum cu primejdii, cu tâlhari, așa că pentru a scăpa de ei, omul a trebuit să treacă prin prăpăstii, prin văi, prin locuri greu accesibile pentru el. Atunci i-a fost cel mai greu. Și s-a uitat mereu în dreapta lui, dar celelalte două urme de pași nu mai erau. Și după ce a scăpat din primejdie, omul i-a spus din nou lui Dumnezeu: Doamne, n-am greșit când am zis că, atunci, când mi-a fost mai greu, Tu nu ai fost cu mine. N-am greșit spunând că, atunci, nu te-am cunoscut și nu te-am văzut. Și Dumnezeu i-a zis: Așa este, lângă urmele pașilor tăi nu mai erau celelalte două urme. Aceasta-i adevărat! Dar vreau să-ți spun: atunci ți-a fost într-adevăr poate cel mai greu în viață, atunci viața ta a fost în pericol. Este adevărat acest lucru. Dar urmele pașilor pe care tu le-ai văzut, nu erau urmele pașilor tăi, ci erau urmele pașilor Mei. Pentru că tu erai atunci în brațele Mele.” Amin!

26.05.2019 Duminica a 5-a după Paști (a Samarinencei)

Astăzi, 26.05.2019, Biserica Ortodoxă Română face pomenirea Sf. Ap. Carp și Alfeu, din cei 70, și a Sf. Mc. Averchie și Elena. De asemenea, această Duminică, a 5-a după Paști, este închinată femeii samarinence. La biserica noastră Sfânta Liturghie a fost săvârșită de către Preacucernicul Părinte Petru Brisc.




Evanghelia Zilei (Ioan 4, 5-42):

„În vremea aceea, a venit Iisus în orașul Samariei, ce se numea Sihar, aproape de câmpul pe care Iacob l-a dat lui Iosif, fiul său. Și era acolo puțul lui Iacob. Iar Iisus, ostenit de călătorie, ședea lângă puț; și era cam pe la al șaselea ceas. Atunci a venit o femeie samarineancă să scoată apă. Iisus i-a zis: dă-Mi să beau; căci ucenicii Lui se duseseră în oraș ca să cumpere hrană. Femeia samarineancă I-a răspuns: Tu, Care ești iudeu, cum ceri să bei apă de la mine, care sunt femeie samarineancă? Pentru că iudeii nu au nici un amestec cu samarinenii! Iisus i-a răspuns și i-a zis: dacă cunoșteai harul lui Dumnezeu și Cine este Cel Care ți-a zis: dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El și ți-ar fi dat apă vie. L-a întrebat femeia: Doamne, nici nu ai cu ce să scoți și puțul este adânc; de unde, dar, ai apa cea vie? Nu cumva Tu ești mai mare decât Iacob, părintele nostru, care ne-a dat puțul acesta și a băut dintr-însul el însuși, și fiii lui, și turmele lui? Iisus i-a răspuns și a zis: oricine bea din apa aceasta va înseta din nou, dar cel ce va bea din apa pe care Eu o voi da lui nu va mai înseta în veci, căci apa pe care Eu o voi da lui se va face în el izvor de apă curgătoare, pentru viața veșnică. Atunci femeia a grăit către Dânsul: Doamne, dă-mi această apă, ca să nu mai însetez, nici să mai vin aici să scot. Iisus i-a poruncit: mergi și cheamă pe bărbatul tău și vino aici. Dar femeia, răspunzând, I-a zis: n-am bărbat. Iisus i-a răspuns: bine ai zis că n-ai bărbat, căci cinci bărbați ai avut și cel pe care-l ai acum nu-ți este bărbat; aceasta adevărat ai spus. Doamne, a zis femeia către Dânsul: văd că Tu ești proroc. Părinții noștri s-au închinat pe muntele acesta; iar voi ziceți că în Ierusalim este locul cuvenit pentru închinare. Dar Iisus i-a zis: femeie, crede-Mă că vine vremea când nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim vă veți închina Tatălui. Voi vă închinați la ce nu știți; noi ne închinăm la ce știm, căci mântuirea este de la iudei. Dar vine vremea și acum a venit, când închinătorii cei adevărați se vor închina Tatălui în duh și în adevăr, căci Tatăl astfel voiește să fie cei ce se închină Lui. Duh este Dumnezeu; și cei ce se închină Lui trebuie să I se închine în duh și în adevăr. A zis femeia către Dânsul: știm că va veni Mesia, Căruia I se zice Hristos; când va veni, Acela ne va spune nouă toate. Iisus i-a răspuns: Eu sunt, Cel Care vorbesc cu tine. Dar atunci au venit ucenicii Lui și se mirau că vorbea cu o femeie; însă nimeni nu I-a zis: ce o întrebi sau despre ce vorbești cu dânsa? Atunci femeia și-a lăsat găleata, s-a dus în oraș și a zis oamenilor: veniți de vedeți un Om Care mi-a spus toate câte am făcut. Nu cumva Aceasta este Hristos? Deci au ieșit din oraș și veneau către Dânsul. În timpul acesta, ucenicii Lui Îl rugau, zicând: Învățătorule, mănâncă. Dar El le-a zis: Eu am de mâncat o mâncare pe care nu o știți. Deci ucenicii se întrebau între ei: nu cumva I-a adus cineva să mănânce? Iisus însă le-a zis: mâncarea Mea este să fac voia Celui Care M-a trimis pe Mine și să săvârșesc lucrul Lui. Oare nu ziceți voi că mai sunt patru luni și vine secerișul? Iată, zic vouă: ridicați ochii voștri și vedeți holdele că sunt albe, gata pentru seceriș. Iar cel care seceră primește plată și adună rod în viața de veci, ca împreună să se bucure și cel ce seamănă și cel ce seceră; căci aici se adeverește zicerea că: altul este cel ce seamănă, și altul cel ce seceră. Eu v-am trimis să secerați ceea ce voi n-ați muncit; alții au muncit și voi ați intrat în munca lor. Iar din orașul acela mulți dintre samarineni au crezut într-Însul, pentru cuvântul femeii care mărturisea: mi-a spus mie toate câte am făcut. Deci după ce au venit la Dânsul, samarinenii L-au rugat să rămână la ei. Și a rămas acolo două zile și mult mai mulți au crezut, pentru cuvântul Lui, iar femeii îi ziceau: credem nu numai pentru vorbele tale, ci fiindcă noi înșine am auzit și știm că Acesta este cu adevărat Hristos, Mântuitorul lumii.”



Atunci când călătorul este ostenit se odihnește. Adeseori, și Iisus Hristos s-a aflat în această postură a călătorului ostenit, așa cum am aflat astăzi din glasul Sfintei Evanghelii, anume că Hristos poposește și se odihnește la fântâna lui Iacob din ținutul Samariei. Acest ținut era considerat de evrei ca fiind necurat, iar oamenii de acolo erau considerați oameni întinați. Tocmai din aceste motive evreii și samarinenii nu aveau niciun motiv de comuniune. Hristos însă ne arată că în fața lui Dumnezeu nu stau prejudecățile umane, etichetările și părerile noastre personale. Dumnezeu pe toți ne prețuiește la fel și El a venit în lume pentru ca toți să aibă șansa mântuirii. De aceea El nu ocolește Samaria, așa cum o ocoleau de obicei iudeii. Hristos ajunge aici pentru a ne descoperii o înaltă teologie ce rezultă dintr-un dialog pe care Hristos L-a avut tocmai cu o femeie din aceste ținuturi: cu o samarineancă. Nu știm cine este această samarineancă deoarece nu i se dă numele. Tocmai de aceea și Sfânta Scriptură o numește pe aceasta cu numele regiunii din care provenea. Vom vedea că în urma acestui dialog aceasta nu mai rămâne o anonimă ci își schimbă viața, ea devenind Sfânta Fotinia, pe care noi o prăznuim în 26 Februarie. Dialogul pe care l-a avut cu Hristos i-a schimbat viața, ea murind ca martiră în timpul împăratului Nero. De aceea, Biserica i-a acordat o Duminică, și nu una oarecare ci Duminica a 5-a după Sfintele Paști, când încă ne aflăm în bucuria Învierii. Dumnezeu nu se uită la trecutul tău. El te prețuiește pentru clipa de față și așteaptă ca în clipa de față să intri tu în legătură cu El, iar ceea ce faci în clipa de față îți poate aduce ușurarea trecutului și speranță în viitor.

Dialogul lui Hristos cu această femeie este unul de o profunzime extraordinară, pornind de la un lucru simplu: Hristos îi cere acestei femei apă, dar această femeie cunoscându-L după îmbrăcăminte că este evreu se minunează și Îl întreabă: „Tu, Care ești iudeu, cum ceri să bei apă de la mine, care sunt femeie samarineancă?” Dialogul continuă, iar Hristos o provoacă și îi stârnește curiozitatea spunându-i: „Dacă cunoșteai harul lui Dumnezeu și Cine este Cel Care ți-a zis: dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El și ți-ar fi dat apă vie”. Foarte interesantă această expresie: „apa cea vie”. Oare există și apă moartă? Una dintre meditațiile noastre tocmai asupra acestei expresii se va opri: dacă există apă vie și dacă poate exista și apă moartă.

Continuând șirul dialogului dintre Hristos și femeia samarineancă, femeia cere această apă și Hristos o provoacă și mai mult spunând: „Du-te și cheamă-l pe bărbatul tău. Dar femeia, răspunzând, I-a zis: n-am bărbat. Iisus i-a răspuns: bine ai zis că n-ai bărbat, căci cinci bărbați ai avut și cel pe care-l ai acum nu-ți este bărbat; aceasta adevărat ai spus”. Femeia se revoltă în interiorul ei. Să zicem că ne întâlnim cu o persoană care dezvăluie un lucru intim despre noi. Oare în acel moment nu am fi tentați să ne dăm puțin mai în spate și să privim mai suspicioși persoana respectivă? Nu avem acea tendință de a ne întreba: De unde știi tu toate acestea? Femeia samarineancă însă nu face aceste lucruri. Ea își asumă starea ei, iar Hristos îi spune câteva cuvinte doar la modul sensibil, la modul frumos. Îi spune de fapt viața ei păcătoasă. Ea își asumă și nu vrea să fie altcineva, decât ceea ce este ea. Își dă seama că poate profita de acest Profet și Îi cere o rezolvare a unor probleme spirituale. Merge mai departe cu dialogul și Îl întreabă unde se aduce adevărata închinare lui Dumnezeu: în Ierusalim așa cum spun iudeii, sau pe muntele Garizim, acolo unde samarinenii și-au zidit și ei un templu, ca să fie o contrapondere a ceea ce era în Ierusalim. În acest moment ajungem la esența mesajului lui Hristos din această întâlnire: Dumnezeu este duh și cei care I se închină trebuie să o facă în duh și în adevăr. Este o definiție a lui Dumnezeu pe care o avem în Sfânta Scriptură și pe care Hristos ne-o redă. Sunt puține versete care Îl definesc pe Dumnezeu. Ne aducem aminte că în Vechiul Testament erau cuvintele: „Eu sunt Cel ce sunt”. Apoi, Evanghelistul Ioan ne spune la un moment dat că „Dumnezeu este iubire”, și iată că acum Mântuitorul Iisus Hristos ne spune că Dumnezeu este duh, adică ființă spirituală, iar cei care I se închină trebuie să o facă în duh și în adevăr. În acest moment femeia vine cu o provocare. Îl provoacă pe Hristos la următoarele: știind că va veni Mesia, El ne va spune toate. Practic îi spune lui Hristos: Vorbești ca și Mesia, dar oare ești Mesia? Hristos îi spune: „Eu sunt”. Ne minunează faptul că Hristos în mod clar și direct își afirmă mesianeitatea Sa, un lucru foarte rar întâlnit în paginile Sfintei Scripturi. Mântuitorul de multe ori după ce făcea minuni le spunea Apostolilor să nu spună nimănui nimic. De data aceasta Hristos spune: Eu sunt Mesia! Din acel moment, această femeie devine un apostol. Ea pleacă în cetatea ei, în Sichem și acolo îi cheamă pe toți și le spune: „Am găsit un om care mi le-a spus toate. Nu cumva Acesta este Hristosul?” Hristos, la rugămintea acelor samarineni rămâne în ținutul lor timp de două zile și se face cunoscut și mulți cred în El.

Hristos i-a trimis femeii samarinence iubire, iertare și chemare la apostolie. Și pe noi ne cheamă și ne arată toate acestea, pentru ca împreună cu toți Sfinții să dobândim Împărăția Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh. Amin!

19.05.2019 Duminica a 4-a după Paști (Vindecarea slăbănogului de la Vitezda)

Astăzi, 19.05.2019, Biserica Ortodoxă Română face pomenirea Sf. Sfințit Mc. Patrichie, episcopul Prusiei. De asemenea, în această Duminică, a 4-a după Paști, ne este prezentată vindecarea de către Mântuitorul a slăbănogului de la Vitezda. La biserica noastră, Sfânta Liturghie a fost săvârșită de către Preacucernicul Părinte Ionuț Pop și Preacucernicul Părinte Petru Brisc. În cadrul acesteia, pericopa evanghelică a fost citită de către Preacucernicul Părinte Petru Brisc, iar cuvântul de învățătură a fost rostit de către Preacucernicul Părinte Ionuț Pop.




Evanghelia Zilei (Ioan 5, 1-15):

„În vremea aceea, fiind sărbătoare, S-a suit Iisus în Ierusalim. Iar în Ierusalim, lângă Poarta Oilor, era o scăldătoare care se numea pe evreiește Vitezda și care avea cinci pridvoare. În aceste pridvoare zăcea mulțime multă de bolnavi: orbi, șchiopi, uscați, așteptând mișcarea apei, căci un înger al Domnului se pogora din când în când în scăldătoare și tulbura apa; și cel care intra întâi după tulburarea apei se făcea sănătos, orice de ce boală era cuprins. Atunci era acolo un om care era bolnav de treizeci și opt de ani. Pe acesta văzându-l zăcând, și știind că este așa încă de multă vreme, l-a întrebat Iisus: voiești să te faci sănătos? Răspuns-a Lui bolnavul: Doamne, nu am pe nimeni ca să mă bage în scăldătoare, când se tulbură apa; așa că până când merg eu, altul se pogoară înaintea mea. Iisus a zis către el: scoală-te, ia-ți patul tău și umblă. Și în clipa aceea s-a făcut omul sănătos și și-a luat patul său și umbla. Dar în ziua aceea era sâmbătă. Deci ziceau iudeii către cel vindecat: este zi de sâmbătă și nu-ți este iertat să iei patul. El le-a răspuns: Cel Care m-a făcut sănătos, Acela mi-a zis: ia-ți patul tău și umblă. Ei l-au întrebat: cine este Omul Care ți-a zis: ia-ți patul tău și umblă? Dar cel vindecat nu știa Cine este, căci Iisus Se dăduse la o parte din mulțimea care era în acel loc. După aceea Iisus l-a găsit în templu și i-a zis: iată că te-ai făcut sănătos; de acum să nu mai păcătuiești, ca să nu ți se întâmple și mai rău. Atunci omul s-a dus și a spus iudeilor că Iisus este Cel Care l-a făcut pe el sănătos.”



Textul evangheliei de astăzi ne duce cu gândul la începutul activității Mântuitorului nostru Iisus Hristos aici pe pământ. În finalul capitolului 4 și începutul capitolului 5 al Evangheliei după Ioan vedem cum această frumoasă evanghelie de astăzi este încadrată printre primele minuni pe care le săvârșește Mântuitorul. Știm cu toții că prima minune este transformarea apei în vin la nunta din Gana Galileii. La finele capitolului al 4-lea, Evanghelistul Ioan spune că Mântuitorul a vindecat pe sluga unui funcționar din Capernaum. Astfel, minunea de astăzi o încadrăm ca fiind a treia pe care Mântuitorul a săvârșit-o.

Mântuitorul merge iarăși în cetatea Ierusalimului, și intră pe undeva pe lângă poarta oilor unde era o scăldătoare care se numește pe evreiește Vitezda. Aceasta avea 5 pridvoare. În aceste pridvoare zăcea mulțime multă de bolnavi, fiecare dintre ei așteptând tulburarea apei. În vremea aceea, o dată la un anumit interval de timp cobora un înger acolo tulburând apa, iar „Cel care intra întâi după tulburarea apei se făcea sănătos, de orice boală era cuprins”. Și în vremea aceea, și în vremea de astăzi, sunt mulți bolnavi dacă privești în jur sau pe stradă: neputincioși, orbi, șchiopi, uscați, cu diferitele boli, parcă mai lungi și mai multe în zilele noastre. Fiecare dintre cei prezenți acolo își dorea să fie primul care se aruncă în apă, deoarece se și vindeca primul. Evanghelistul Ioan ne vorbește de faptul că Hristos a dorit să treacă pe acolo și îl întâlnește pe un bolnav care suferă de o boală grea de 38 de ani. Îi spune lui Hristos că nu are om care să îl arunce în apă imediat după venirea îngerului. Parcă nu întâmplător ajunge Hristos acolo, găsindu-l singur pe acest om. De multe ori suntem supuși singurătății, întristării, care duce până la neputință sau chiar deznădejde. Cu siguranță și acest om a fost dat uitării și a trăit clipele grele a singurătății. Iată că deși erau sute de oameni acolo Hristos a venit chiar la el. Singurătatea și neputința lui aveau credință în Dumnezeu. În momentul în care Mântuitorul îl întreabă dacă vrea să se vindece acesta spune: „Doamne, nu am pe nimeni ca să mă bage în scăldătoare, când se tulbură apa; așa că până când merg eu, altul se pogoară înaintea mea. Iisus a zis către el: scoală-te, ia-ți patul tău și umblă. Și în clipa aceea s-a făcut omul sănătos și și-a luat patul său și umbla”. Hristos îl vindecă fără să intre în apă, deoarece acel om de nădejde venit astăzi în ajutor era Dumnezeu.

De multe ori suntem în singurătate, însă bucuria sufletului, a minții și a conștiinței libere ne-o aduce Dumnezeu. Îngrădiți fiind din cauza singurătății nu credem sau nu știm că Hristos este acolo în sufletul, în viața și în rugăciunea noastră.

Fiind de față și cărturarii și fariseii a urmat acel dialog în care spuneau că de ce acest slăbănog își ia patul său în zi de sabat, când toate erau interzise. Ce a făcut acest om care a primit tămăduire de la Dumnezeu? Unde îl întâlnește în scurt timp Hristos pe acesta? În Templu. A mers să-I mulțumească lui Dumnezeu pentru bucuria sănătății, un dar pe care Dumnezeu i l-a făcut lui după atâta vreme de singurătate.

Mulți dintre dumneavoastră știți ce înseamnă singurătatea și boala, de aceea am ales câteva păreri despre ceea ce înseamnă singurătate în suflet, în viață și în suferință. Singurătatea este un non-sens al vieții, deoarece însuși Dumnezeu a zis că „Nu este bine ca omul să fie singur”. Este o povară extraordinară, poate cea mai grea suferință.

Goethe spunea că „Nu există nimic mai periculos și dramatic decât singurătatea”. Această afirmație o găsim în carea Suferințele tânărului Werther.

L. Vauger spune că „Singurătatea este mortală când e prea îndelungată, cu toate că e necesară”. Are și partea ei bună pentru o durată scurtă de timp.

Gabriel Marcel numea singurătatea ca fiind „Unica suferință grea care îl apasă pe om aici pe pământ”.

Paul Valery spunea că „Un om singur este întotdeauna într-o proastă companie”.

Gautier spunea: „Singurătatea este cea mai rea tovarășă atunci când cauți ușurarea și uitarea”.

Iovan Dudici deplânge la bătrânețe singurătatea, spunând că ea este „Una din cele mai vechi nefericiri ale bătrâneții”.

Sfântul Sinod a fixat anul acesta ca fiind „Anul omagial al satului românesc”, cu frumusețea și tradițiile lui. Astăzi, ca și completare la cuvintele acestui slăbănog care s-a vindecat și a zis „nu am om”, cred că adaptând textul evangheliei la zilele noastre, putem vorbi despre dramatizarea satului românesc văzând cât de pustiu și gol a rămas, fiind puțini oamenii de la sat.

Dat fiind statutul pe care îl am, de vicar eparhial, am participat la conferințe pe toate cele 5 continente ale lumii. Aș spune că undeva în capătul lumii, dincolo de Auchland, Noua Zeelandă, la finele Liturghiei este obiceiul ca toți românii să rămână la biserică, se întinde o masă, fiecare aduce câte ceva de mâncare și stau de vorbă, deoarece în timpul săptămânii nu au timp. Astfel, Duminica după slujbă își împărtășesc activitățile de peste săptămână. Am întâlnit o doamnă din zona Gâlgăului care a venit și mi-a zis, fiind bucuroasă că suntem din Sălaj, zona din care a plecat ea: „Mi-e dor de satul meu și de cimitirul nostru unde odihnesc cei dragi. Mi-e dor de cei ce nu mai sunt: de frați, de părinți, de cei plecați. Mi-e dor de tot. Venind aici, ne-ați adus o bulă de aer de acasă de la noi”. Aș putea să vă dau multe exemple asemănătoare și din alte părți.

Singurătatea este cea care îl doboară pe om. Aceasta trebuie completată cu rugăciune. Aduceți-vă aminte, cei mai în vârstă, chiar dacă locuiați într-un bloc era o bună înțelegere de sărbători sau de fiecare dată când vă vedeați vecin cu vecin. Astăzi, la case sau la apartamente nu se cunosc vecini cu vecini. Vă aduceți aminte de acele vremuri. Acum lumea vine cu modernismul și cu tot ceea ce este mai frumos oarecum, înfrumusețând aria aceasta a nobilismului care îl ridică pe om în înalta clasă a societății umane, însă omul din păcate uită să fie om. Uită de tradiție. Uită de cuvântul și de rugăciunea sfântă pusă pe buze de bunici și de străbunici.

Astăzi vezi doar singurătate și tristețe, care nu fac decât să îmbolnăvească sufletul și viața morală a omului. Să-L căutăm pe Hristos în viața, în familiile noastre, în cei dragi ai noștri, deoarece în fiecare dinte noi se află Chipul lui Hristos, iar Hristos ne spune că „Întrucât ați făcut unuia dintre acești foarte mici frați ai Mei, Mie Mi-ați făcut”.

De aceea, căutați calea Domnului și Îl găsiți pe El în liniștea și puterea rugăciunii. Amin!

05.05.2019 Hramul Parohiei Noastre

Duminică, 5 mai 2019, cu prilejul hramului de primăvară, credincioșii Parohiei noastre au îmbrăcat straie de sărbătoare. În această zi binecuvântată de Dumnezeu, Sfânta Liturghie a fost săvârșită în biserica parohiei de Preasfințitul Părinte Petroniu, împreună cu un sobor de preoți și diaconi, din care au făcut parte și Preacucernicul Părinte Prof. Univ. Dr. Ioan Chirilă, Președintele Senatului Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, Preacucernicul Părinte paroh Ionuț Pop, vicarul eparhial al Episcopiei Sălajului, Preacucernicul Părinte Mihai Dobocan, consilierul cultural al Episcopiei Sălajului, Preacucernicii Părinți protopopi ai celor trei protopopiate ale Eparhiei și Preacuviosul Părinte Ierodiacon Bartolomeu.

La finalul slujbei, Preasfinția Sa a hirotesit întru iconom pe Părintele Petru Brisc, preot îmbisericit pe seama Parohiei „Sfântul Ierarh Nicolae” și „Sfântul Apostol Toma” din Zalău, în semn de apreciere a eforturilor și a activității rodnice desfășurate de către acesta în ogorul Domnului.

După Dumnezeiasca Liturghie, Preasfințitul Părinte Petroniu a oferit domnului Radu Dan, enoriaș al Parohiei „Sfântul Ierarh Nicolae” și „Sfântul Apostol Toma”, Crucea Sălăjană, în semn de apreciere pentru ajutorul acordat Centrului Eparhial al Episcopiei Sălajului.

În continuare, Preasfinția Sa a felicitat pe Preacucernicul Părinte paroh Ionuț Pop, pentru întreaga activitate desfășurată. La rândul său, Preacucernicul Părinte vicar a mulțumit Preasfințitului Părinte Petroniu pentru prezență și i-a dăruit o icoană și un set de butoni arhierești. Totodată, Preacucernicia Sa i-a oferit un rând de butoni și Preacucernicului Părinte Prof. Univ. Dr. Ioan Chirilă, Președintele Senatului Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca.

De asemenea, au fost împărțite iconițe cu Sfântul Apostol Toma tuturor celor prezenți la sfânta biserică.


29.04.2019 A doua zi a Sfintelor Paști

Astăzi, 29.04.2019, Biserica Ortodoxă Română prăznuiește a doua zi de Paști, precum și pe Sfântul Mare Mc. Gheorghe. La biserica noastră, Sfânta Liturghie a fost săvârșită de către Preacucernicul Părinte Ionuț Pop și Preacucernicul Părinte Petru Brisc. În cadrul acesteia, pericopa evanghelică a fost citită de către Preacucernicul Părinte Petru Brisc, iar cuvântul de învățătură a fost rostit tot de către acesta.



Evanghelia Zilei (Ioan 1, 18-28):

"Pe Dumnezeu nu L-a văzut nimeni vreodată. Fiul cel Unul-Născut care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut. Iată mărturia făcută de Ioan, când au trimis iudeii, din Ierusalim, preoți și leviți ca să-l întrebe: tu cine ești? El a mărturisit și n-a tăgăduit, a mărturisit: nu sunt eu Hristos. Ei l-au întrebat pe el: Dar ce ești? Ilie ești tu? Și a zis el: nu sunt. Ești tu Proorocul? Și le-a răspuns: nu. Atunci i-au zis: cine ești? ca să dăm un răspuns celor ce ne-au trimis. Ce spui tu de tine însuți? Și el a zis: eu sunt glasul celui ce strigă în pustie: îndreptați calea Domnului, precum a zis Isaia proorocul. Iară cei trimiși erau dintre farisei. Apoi l-au întrebat și i-au zis: atunci pentru ce botezi, dacă nu ești tu Hristos, nici Ilie, nici Proorocul? Răspuns-a lor Ioan, zicând: eu botez cu apă; dar în mijlocul vostru se află Acela pe care voi nu-L știți. Acela este Cel care vine după mine, Care mai înainte de mine a fost și Căruia eu nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua încălțămintelor Lui. Acestea s-au petrecut în Vitavara, dincolo de Iordan, unde boteza Ioan."




Ne aflăm prin purtarea de grijă a Bunului Dumnezeu în această săptămână ce urmează Duminicii Învierii, numită Săptămâna Luminată deoarece încă suntem sub bucuria luminii învierii Domnului Hristos. Învierea Domnului Hristos, prin textele ei liturgice, adeseori ne vorbește de o trecere. Noi știm că inclusiv în limba noastră română, adeseori folosim acest cuvânt pentru Învierea Domnului, anume cuvântul Paști. Cuvântul acesta vorbește de la sine în primul rând despre roadele Învierii. Este un cuvânt de origine ebraică și înseamnă trecere. Din această limbă a ajuns și în limba latină, iar de aici am preluat și noi cuvântul paști, cu acest sens de trecere. Originea ebraică a cuvântului vorbește despre un fenomen din poporul ales, anume de ieșirea lor din robia egipteană, trecerea de la robie la libertate. Această trecere au numit-o evreii paști, iar această comemorare de la robie la libertate era cea mai importantă sărbătoare a evreilor în Vechiul Testament. Hristos, știm cu toții că moare în apropierea Paștelui, dar să știți că Biserica nu a preluat această denumire doar din acest motiv, gândindu-se la ceea ce s-a întâmplat în Vechiul Testament, ci a umplut-o de cu totul și cu totul alte înțelesuri care vin din roadele Învierii.

Hristos, prin iubirea Sa a săvârșit cu noi trei mari treceri. Iarăși vedem această legătură între trecere, adică paști. Trei mari paști sau treceri a săvârșit Hristos cu noi prin Învierea Sa: ne-a trecut în primul rând de la moarte la viață. Apoi, ne-a trecut de la robia păcatului la adevărata libertate. Prin Înviere ne-a mai trecut de la cele pământești la cele cerești.

Cineva a pus această întrebare: „Dacă Hristos a învins moartea noi de ce mai murim? De ce mai există moarte din moment ce Hristos ne-a trecut din moarte la viață?” Ei bine, Hristos a desființat puterea morții. Moartea nu mai are nicio putere asupra noastră. Moartea, chiar dacă noi ne temem de ea, este doar o trecere după Învierea lui Hristos. Sfântul Atanasie cel Mare folosește o imagine extraordinară despre învingerea lui Hristos asupra morții. El spune așa: „Hristos murind, moartea a crezut că primește un om obișnuit. Hristos nu era un om obișnuit, era Dumnezeu și om. Primindu-L moartea pe Hristos, Acesta a devorat moartea din interiorul ei. A destrămat-o. Practic, moartea își păstrează doar închipuirea, dar nu mai are și putere”. Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Filipeni spune așa: „Pentru mine, viața este Hristos, iar moartea un câștig”. Pentru el moartea era un câștig în sensul că moartea nu mai are putere să îl ducă pe om în iadul veșnic, ci este doar o trecere spre cele veșnice.

Hristos prin Învierea Sa ne-a trecut de la robia păcatului la libertate. Iarăși ne punem această întrebare: Dacă Hristos a învins păcatul de ce mai există păcat?
Ca să vedem ce însemnă că Hristos a învins păcatul, trebuie să ne întoarcem la un text din Epistola către Romani, ca să înțelegem ce însemna păcatul pentru omenire înainte de venirea lui Hristos și ce însemna după Învierea Lui. Sfântul Apostol Pavel deplânge starea de păcătoșenie în care se află omenirea înainte de Învierea lui Hristos. O păcătoșenie din care omul nu putea scăpa. El spune așa: „Om nenorocit ce sunt, cine mă va izbăvi de duhul morții acesteia, căci nu fac binele pe care-l voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc”. Deci puterea păcatului înainte de Învierea lui Hristos era una mare. Omul voia să renunțe la păcat dar nu putea. Omul voia să nu mai poftească, dar nu putea. Omul voia să facă binele, știa ce este binele, dar nu avea putere să-l săvârșească. După Învierea lui Hristos noi nu mai avem această neputință. Hristos a învins păcatul și cei care cred în Hristos Cel înviat, vor birui asupra păcatului. De aceea, Hristos după Învierea Sa ne lasă Taina Spovedaniei, întemeind-o prin cuvintele: „Luați Duh Sfânt! Cărora le veți ierta păcatele se vor ierta și cărora le veți ține, ținute vor fi”.

Apoi, am spus că Învierea Domnului ne mai aduce trecerea de la cele pământești la cele cerești. După Învierea Domnului, omul are puterea ca trăind pe pământ, bucurându-se de darurile lui Dumnezeu, să nu rămână doar cu aceste daruri, ci prin ele să se îndrepte spre El. Creația după Învierea lui Hristos saltă de bucurie. Toată lumea s-a umplut de lumină: omul, cele cerești și cele pământești. Creația înviată împreună cu Hristos și noi înviați împreună cu El, avem această menire de a călătorii spre învierea noastră și viața veșnică. De aceea în Crezul nostru mărturisim: „Aștept învierea morților. Și viața veacului ce va să vie”. Suntem într-o așteptare și toată creația așteaptă pentru a ne bucura în Împărăția lui Dumnezeu. În acest sens, omul care crede în Învierea lui Hristos știe că toată creația lui Dumnezeu este bună. Vede lumina lui Dumnezeu în creație. Darurile creației, darurile materiale pot să îl ducă pe om înspre Dumnezeu și nu să îl îndepărteze.

Există în istoria poporului evreu un episod care deși s-a întâmplat înainte de Învierea lui Hristos, vorbește anticipat despre acest paște al creației. Este vorba despre istoria fraților Macabei, care atunci când poporul Israel a fost cucerit de eleniști, au fost puși să se dezică de Dumnezeul lor. Acești frați Macabei n-au renunțat, dar erau supuși unui chin mai mult psihologic. Erau ademeniți cu fel de fel de lucruri să renunțe la credința lor. Fratele cel mai mic dintre ei era gata să renunțe la credința în Dumnezeu, dar mama sa îi adresează următoarele cuvinte: „Fiule, privește pe pământ și privește spre cer, și adu-ți aminte că din toate cele ce sunt, nimic nu ar fi fost fără de Dumnezeu”. Aceste cuvinte anticipează cum trebuie să vedem noi lumea după Învierea lui Hristos: ca pe o scară spre cer. De aceea, spunem noi că Învierea lui Hristos ne-a trecut de la cele pământești al cele cerești. Vedeți că aceste cântări minunate ale Bisericii noastre vorbesc despre o bucurie care a cuprins întreg cosmosul. Nu a cuprins doar omul sau doar Biserica, nu doar o parte dintre oameni sau o parte din lume, ci Învierea a cuprins întreaga omenire.

Una dintre poeziile lui George Coșbuc vorbește atât de frumos despre această bucurie a Învierii care ne trece și pe noi de la moarte la viață, de la păcat la adevărata libertate și de la cele pământești la cele cerești. El spune printre altele așa:

Răsuflul cald al primăverii
Adus-a zilele-nvierii.

Și cât e de frumos în sat!
Creștinii vin tăcuți din vale

Și doi de se-ntâlnesc în cale
Își zic: "Hristos a înviat! "
Și rade-atata sărbătoare
Din chipul lor cel ars de soare.

Biserica, pe deal mai sus,
E plină astăzi de lumină,
Ca-ntreaga lume este plină
De-același gând, din cer adus:
În fapta noastră ni-e soartea
Și viața este tot, nu moartea.

Pe deal se suie-ncetisor
Neveste tinere și fete,
Bătrâni cu iarna vietii-n plete;
Și-ncet, în urma tuturor,
Vezi șovăind câte-o bătrână
Cu micul ei nepot de mână.

Ah, iar în minte mi-ai venit
Tu, mama micilor copile!
Eu știu că și-n aceste zile
Tu plângi pe-al tău copil dorit!
La zâmbet cerul azi ne cheamă -
Sunt Paștile! Nu plânge, mamă!


Iată cum printr-un poem ni se dezvăluie atât de frumos ce înseamnă sau ce ar trebui să însemne bucuria Învierii. Să alunge orice fel de tristețe pentru că Hristos ne-a trecut de la moartea la viață, de la păcat la virtute, de la cele pământești la cele cerești. De aceea, nici o întristare nu trebuie să fie pe chipul nostru.

Hristos Cel înviat ne spune și nouă așa cum a spus cât a fost cu noi pe acest pământ: Ești însetat sau flămând duhovnicește? Adu-ți aminte că Hristos este pâinea vieții și apa cea vie. Ești în întuneric? Adu-ți aminte că Hristos este lumina lumii. Ești ostenit și împovărat de suferințe? Adu-ți aminte că Hristos este odihnă. Ești muritor și trecător? Adu-ți aminte că Hristos este învierea. Amin!

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17 18 19




Groupromo Publicitate - Realizare pagini web ,imagine ,publicitate si promovare online www.groupromo.ro