+ Font | - Font

Home

Despre preot paroh Monografia bisericii "Sfantul Nicolae"

Ultimele Evenimente

Parintele Vicar Ionut Pop primeste crucea Mexicului 12.09.2017 Biserica noastra in Ziarul ”Lumina” Parintele vicar Ionut Pop primeste Crucea Patriarhala estoniana 23.04.2017 Duminica Tomii (hramul de vară al parohiei noastre) PS Petroniu si Pr. Ionut Pop in vizita in Madagascar 18.12.2016 Corala Armonia din Constanta in concert la Sf. Nicolae 04.12.2016 Duminica a 27-a dupa Rusalii (PS Petroniu si PS Qais in parohia Sfantul Nicolae) 08.05.2016 Duminica Tomii (hramul de vara al bisericii noastre) 28.04.2016 Denia celor 12 Evanghelii 06.12.2015 Slujba arhiereasca de Sfantul Nicolae, hramul bisericii noastre

Ultimele Noutati

Preacucernicul Părinte Paroh Ionuț Pop a primit funcția de Vicar Eparhial PROGRAMUL liturgic în Postul Mare PROGRAMUL Intrarii in Postul cel Mare Programul Paraclisului Maicii Domnului

Ultimele Stiri

Patriarhul României aniversează împlinirea vârstei de 63 de ani O opinie tendențioasă nu poate înlocui o certitudine multiseculară

Meteo


Promovare

 • Mitropolia Clujului, Maramureșului și Sălajului http://www.mitropolia-clujului.ro/
Mitropolia

 • EPISCOPIA SALAJULUI www.episcopiasalajului.ro



 

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14

20.05.2018 Duminica a 7-a dupa Pasti

Azi, 20 Mai 2018, Biserica Ortodoxă Română face pomenirea Sf. Mc. Talaleu, Sf. Cuv. Talasie, Sf. Cuv. Marcu Pustnicul. De asemenea, în această Duminică, a șaptea după Paști, facem pomenirea Sfinților Părinți de la Sinodul I ecumenic de la Niceea din anul 325.
La biserica noastră slujba Sfintei Liturghii a fost săvârșită de Preacucernicul Părinte Ionuț Pop, Preacucernicul Părinte Petru Brisc, Preacucernicul Părinte Cristian Porumb și Preacucernicul Părinte Diacon Bogdan Fluieraș. În cadrul acesteia, pericopa evanghelică a fost citită de Părintele Diacon Bogdan Fluieraș, iar cuvântul de învățătură a fost rostit de Părintele Ionuț Pop.

EVANGHELIA ZILEI:
„În vremea aceea Iisus, ridicându-Și ochii către cer, a zis: Părinte, a venit ceasul! Preaslăvește pe Fiul Tău, ca și Fiul să Te preaslăvească, precum I-ai dat stăpânire peste tot trupul, ca să dea viață veșnică tuturor acelora pe care Tu i-ai dat Lui. Și aceasta este viața veșnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis. Eu Te-am preaslăvit pe Tine pe pământ; lucrul pe care Mi l-ai dat să-l fac, l-am săvârșit. Și acum, preaslăvește-Mă Tu, Părinte, la Tine Însuți, cu slava pe care am avut-o la Tine mai înainte de a fi lumea. Arătat-am numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat Mie din lume. Ai Tăi erau și Mie Mi i-ai dat și cuvântul Tău l-au păzit. Acum au cunoscut că toate câte Mi-ai dat sunt de la Tine, căci cuvintele pe care Mi le-ai dat, Eu le-am dat lor, iar ei le-au primit și au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieșit și au crezut acum că Tu M-ai trimis. Eu pentru aceștia Mă rog; nu pentru lume Mă rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat, că ei sunt ai Tăi. Și toate ale Mele sunt ale Tale și ale Tale sunt ale Mele și M-am preaslăvit întru ei. Și Eu nu mai sunt în lume, iar ei în lume sunt și Eu vin la Tine. Părinte Sfinte, păzește-i în numele Tău pe cei pe care Mi i-ai dat, ca să fie una, precum suntem Noi. Când eram cu ei în lume, Eu îi păzeam în numele Tău pe cei pe care Mi i-ai dat; și i-am păzit și n-a pierit nici unul dintre ei, decât numai fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura. Iar acum vin la Tine și pe acestea le grăiesc în lume, pentru ca bucuria Mea să o aibă deplină în ei.” Ev. Ioan 17, 1-13

În cuvântul de învățătură Părintele Ionuț Pop a vorbit despre cunoașterea lui Dumnezeu și nevoia omului de Dumnezeu pe tot parcursul vieții.
Duminica aceasta este un crâmpei de rugăciune rostit de Mântuitorul Iisus Hristos în Joia Mare în Grădina Ghetsimani acolo unde a fost prins de ostași și dus la judecată, zi în care a instituit la Cina cea de Taină Taina Sfintei Euharistii.
În rugăciunea Sa, Hristos se referă la prietenii Săi, adică la Apostoli la care adaugă pe fiul pierzării, adică pe Iuda, cel care L-a vândut. În rugăciunea aceasta numită arhierească, Îi mulțumește lui Dumnezeu-Tatăl pentru lumea aceasta, pentru Apostoli, pentru oameni și pentru faptul că ei vor primi învățătura Sa și Îl vor asculta până la sfârșitul veacurilor. Aici vorbește pentru prima dată de prezența în lume a Duhului Sfânt, a treia Persoană a Sfintei Treimi, Cea care va desăvârși opera mântuitoare săvârșită de Mântuitorul Iisus Hristos.
Am văzut în această frumoasă și sfântă rugăciune prezența, sfințenia vieții celei veșnice. Viața cea veșnică este o realitate. De multe ori este ușor să negăm existența vieții celei veșnice. Tinerii de astăzi, cu siguranță! Cei care nu vin la biserică, cei care nu participă la ora de religie, cei care nu ascultă de părinți și nu primesc învățătura sfântă. Noi trebuie să fim conștienți că există o vreme pentru toate, iar lumea aceasta ne oferă frumusețe pentru fiecare vârstă. Viața cea veșnică este viața cu care începe omul de aici, de pe pământ. Dacă ne amintim de Evanghelia de la înmormântare, ne copleșește emoția. Auzim acolo „cei care ați făcut cele bune, veți învia spre viața cea veșnică, iar cei care ați făcut cele rele, spre osânda cea veșnică”. Sunt și oameni care au uitat de Dumnezeu, iar în momentul în care Hristos va veni din nou, El va veni în primul rând să ne mângâie și să ne mântuiască. Multe religii, chiar toate, vorbesc de viața de apoi, însă singura pe care noi o știm adevărată este cea a noastră, pentru că răspunsul ni-l dă Hristos astăzi: „ Și aceasta este viața veșnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis.” Este clar! Să atingi viața cea veșnică este să Îl cunoaștem pe Dumnezeu și pe Fiul Său și astfel dobândim viața cea veșnică!

Exegeții ne arată trei puncte în drumul acestei cunoașteri a lui Dumnezeu și a lui Iisus Hristos. Îl putem cunoaște pe Dumnezeu pe cale naturală, în termeni dogmatici, cunoașterea catafatică. În epistola către Romani avem explicația următoare: „ Cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii, înțelegându-se din făpturi, adică veșnica Lui putere și dumnezeire” (Rm. 1, 20). Ce este această cunoaștere naturală, rațională? Este tot ceea ce vedem în jurul nostru. Această ordine, disciplină, frumusețe, iar în mijlocul lor, omul care reprezintă iubirea lui Dumnezeu și înțelepciunea Sa prin chipul lui Dumnezeu din om.

Mai vine a doua cunoaștere a lui Dumnezeu, pe cale supranaturală, sau cum spunem în termeni dogmatici, apofatică. Dacă am văzut la cea catafatică faptul că Dumnezeu are atribute precum atotbun, atotînțelept, atotprezent, această cunoaștere apofatică le ia, însă nu în sensul că nu le are, ci în sensul că Dumnezeu transcende tot ceea ce poate gândi și rosti omul. El este cu mult deasupra a ce poate omul gândi. Dumnezeu a presărat în om chipul Său, dar omul rămâne mic în fața lui Dumnezeu. Omul încearcă să Îl descopere pe Dumnezeu și totuși vedem azi atâția atei care nu au reușit să înțeleagă Cine este Dumnezeu. Omul nu poate să Îl cunoască pe Dumnezeu după Ființă, ci numai după planul și după voia Sa. Deci, cum poate să vorbească și cum să Îl coboare pe Dumnezeu acolo unde vrea el? Aici apare credința. Omul poate să Îl cunoască pe Dumnezeu prin credință. Voltaire zicea frumos: „Universul mă încurcă și nu pot gândi măcar, că poate să existe ceasul fără un ceasornicar”. Iată! Omul nu poate să înțeleagă lumea fără a gândi că are un creator.

Pe lângă aceste două tipuri de cunoaștere a lui Dumnezeu, teologia dogmatică ne mai vorbește de încă una. Dacă primele două au fost de natură teoretică, aceasta din urmă este de natură practică. Este vorba de cunoașterea lui Dumnezeu din împrejurările concrete ale vieții omului. Aici ne referim la boli, suferință, singurătate, neputință. Cred că astăzi ne punem întrebarea „cum aș putea să Îl cunosc pe Dumnezeu când sunt necăjit?” Prin acceptarea mustrării de conștiință. De multe ori primim boala, singurătatea sau problemele din cauza păcatului. Niciodată conștiința nu ne îndeamnă la rău. Este acel firicel de Dumnezeire care este cu noi pretutindeni. Ne mirăm de multe ori că avem mustrări de conștiință, însă trebuie să înțelegem că prin conștiință Dumnezeu este cu noi.
Fiecare om are momente când este singur. În spital, acasă, în temniță și atunci intră în legătură cu Dumnezeu. În momente de singurătate, Îl avem alături pe Dumnezeu. L-am văzut în urmă cu trei săptămâni pe slăbănogul de la scăldătoarea Vitezda. Duminica trecută l-am văzut pe orbul din naștere. Toți aceștia L-au văzut pe Dumnezeu, iar după ce s-au vindecat, au adus slavă lui Dumnezeu. Iată ce înseamnă întâlnirea și cunoașterea lui Dumnezeu. De multe ori noi avem tendința să dăm vina pe unul sau pe altul și nu realizăm că Dumnezeu ne încearcă atât credința, cât și puterea de a mulțumi pentru tot ceea ce primim în această viață.
Închei cu un text dintr-o carte de spiritualitate. Un pustnic a început să cârtească împotriva lui Dumnezeu, având o întrebare: Doamne, Te-am văzut la bucurie, la bine, Te-am cunoscut în fericirea mea, dar au fost momente în viață când nu Te-am cunoscut. Atunci Dumnezeu l-a întrebat: Când nu am fost alături de tine? Călugărul răspunde: în momentele grele. Dumnezeu îi răspunde: Dacă tu crezi că eu nu am fost în momentele grele din viața ta, îți propun ceva: pe calea vieții cum mergi, te rog să te uiți în spate ca să îți vezi urmele din viața aceasta, iar Eu, ca să îți demonstrez că sunt acolo, vei vedea în partea dreaptă niște urme de pași. Sunt urmele pașilor Mei. Călugărul a acceptat și s-a bucurat. S-a bucurat pentru că de fiecare dată când privea, vedea urmele pașilor lui Dumenzeu și avea credință. Dar s-a întâmplat că a căzut în boală și în greutăți, iar când a întors capul, a văzut doar o urmă de pași. I-a fost greu, dar a trecut peste boală. Apoi s-a adresat din nou lui Dumnezeu, spunându-I că a avut dreptate, deoarece atunci când i-a fost greu, a fost singur pe drumul vieții. Iar Dumnezeu a răspuns: „ai dreptate, a fost cea mai grea perioadă din viața ta. Ai fost în pericol de moarte. Într-adevăr, nu ai văzut în spate decât o urmă de pași, dar să știi că acei pași nu au fost ai tăi, ci ai Mei, pentru că în acele momente te-am luat pe brațe și am fost aproape de tine când ți-a fost greu.”

Să nu ne judecăm aproapele sau pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este întotdeauna cu noi. El ne-a creat din iubire de oameni și dorește să ajungem la viața cea veșnică, să intrăm în împărăția Sa cea cerească a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, Treimea cea de o Ființă și nedespărțită, Amin!

13.05.2018 Duminica a 6-a dupa Pasti (vindecarea orbului din nastere)

Azi, 13 Mai 2018, Biserica Ortodoxă Română face pomenirea Sf. Mc. Glicheria și Sf. Cuv. Serghie Mărturisitorul. De asemenea, în această Duminică, a șasea după Paști, facem pomenirea vindecării orbului din naștere.
La biserica Sfântului Ierarh Nicolae și a Sfântului Apostol Toma din Zalău slujba Sfintei Liturghii a fost săvârșită de Preacucernicul Părinte Ionuț Pop, Preacucernicul Părinte Petru Brisc, Preacucernicul Părinte Cristian Porumb și Preacucernicul Părinte Diacon Bogdan Fluieraș. În cadrul acesteia, pericopa evanghelică a fost citită de Părintele Diacon Bogdan Fluieraș, iar cuvântul de învățătură a fost rostit de Părintele Petru Brisc.

EVANGHELIA ZILEI:
„În vremea aceea, trecând Iisus, a văzut pe un om orb din naștere; atunci ucenicii Lui L-au întrebat pe El, zicând: Învățătorule, cine a păcătuit, acesta sau părinții lui, de s-a născut orb? Iisus le-a răspuns: nici el n-a păcătuit, nici părinții lui, ci s-a născut orb ca să se arate într-însul lucrările lui Dumnezeu. Trebuie să fac, până este ziuă, lucrările Celui Ce M-a trimis pe Mine, căci vine noaptea, când nimeni nu poate să lucreze. Câtă vreme sunt în lume, Eu sunt Lumina lumii. După ce a zis acestea, a scuipat jos și a făcut tină din scuipat și a uns cu tină ochii orbului. Apoi i-a zis: mergi de te spală la izvorul Siloamului, care se tâlcuiește: trimis. Deci s-a dus și s-a spălat și a venit văzând. Iar vecinii și cei ce-l văzuseră mai înainte, că era cerșetor, se întrebau: nu este acesta cel ce ședea și cerșea? Unii ziceau că acesta este, iar alții ziceau că seamănă cu el. Dar el zicea: eu sunt. Deci l-au întrebat: atunci cum s-au deschis ochii tăi? El le-a răspuns și a zis: Omul Care Se numește Iisus a făcut tină și a uns ochii mei. Apoi mi-a zis: mergi la izvorul Siloamului și te spală. Deci mergând și spălându-mă, am dobândit vederea. L-au mai întrebat: unde este Acela? Nu știu, le-a răspuns el. L-au dus la farisei pe cel ce mai înainte fusese orb. Și era într-o zi de sâmbătă, când a făcut Iisus tină și a deschis ochii orbului. Deci din nou l-au întrebat fariseii cum a dobândit vederea. El le-a răspuns: tină a pus pe ochii mei și m-am spălat și văd. Deci unii dintre farisei ziceau: acest Om nu este de la Dumnezeu, fiindcă nu păzește ziua sâmbetei. Dar alții ziceau: cum poate un om păcătos să facă minuni ca acestea? Și astfel era dezbinare între ei. Deci iarăși l-au intrebat pe cel ce fusese orb: tu ce zici despre El pentru că ți-a deschis ochii tăi? Iar el a răspuns că este proroc. Dar iudeii n-au crezut despre el că a fost orb și și-a căpătat vederea, până ce n-au chemat pe părinții celui vindecat de orbire. Așadar i-au întrebat și le-a zis: acesta este fiul vostru, despre care voi ziceți că s-a născut orb? Atunci părinții lui au răspuns și le-au zis: știm că acesta este fiul nostru și că el s-a născut orb; dar cum vede el acum, noi nu știm; sau Cine i-a deschis ochii lui, noi nu știm. Este în vârstă, întrebați-l pe dânsul; el singur vă va spune despre sine. Acestea le-au zis părinții lui, pentru că se temeau de iudei, căci iudeii se sfătuiseră acum, că de-L va mărturisi cineva pe Iisus că este Hristos, să fie dat afară din sinagogă. De aceea părinții lui au zis: este în vârstă, întrebați-l pe dânsul. Deci fariseii au chemat a doua oară pe omul care fusese orb și i-au zis: dă slavă lui Dumnezeu; noi știm că omul acesta este păcătos. El însă a răspuns: de este păcătos, nu știu; eu una știu, că eram orb și acum văd. Deci l-au întrebat iarăși: ce ți-a făcut? Cum a deschis ochii tăi? El le-a răspuns: acum v-am spus vouă și n-ați auzit! De ce voiți să auziți încă o dată? Nu cumva voiți și să vă faceți și voi ucenici ai Lui? Atunci l-au ocărât și i-au zis: tu ești ucenicul Lui; noi suntem ucenicii lui Moise. Noi știm că Dumnezeu a grăit cu Moise, iar pe Acesta noi nu-L știm de unde este. Răspuns-a omul și le-a zis: tocmai în aceasta stă minunea că voi nu știți de unde este; și totuși El a deschis ochii mei. Și noi știm că Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoși, dar de este cineva cinstitor de Dumnezeu și face voia Lui, pe acela îl ascultă. Din veac nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii vreunui orb din naștere. Dacă n-ar fi Acesta de la Dumnezeu, nimic n-ar fi putut face. Ei însă au răspuns și i-au zis: în păcate tu te-ai născut întreg și tu ne înveți pe noi? Și l-au dat afară. A auzit Iisus că l-au dat afară și, găsindu-l, l-a întrebat: crezi tu în Fiul lui Dumnezeu? El a răspuns și a întrebat: cine este, Doamne, ca să cred într-Însul? Iisus i-a spus: L-ai văzut pe El, căci Cel Care vorbește cu tine Acela este. Atunci el a grăit: cred, Doamne, și s-a închinat Lui.” Ev. Ioan 9, 1-38

În cuvântul de învățătură Părintele Petru Brisc a vorbit despre Hristos, lumina lumii.
„Câtă vreme sunt în lume, Eu sunt lumina lumii” (Ev. Ioan 9, 5). Ne aflăm în Duminica a șasea după Sfintele Paști, Duminică ce premerge praznicul înălțării Domnului nostru Iisus Hristos cu trupul la cer. O Duminică în care suntem părtași la o vindecare pe care o săvârșește Hristos a unui orb din naștere. Omul, fiind o ființă rațională, dintotdeauna a căutat să-și explice fenomenele din viața sa printr-un procedeu simplu: cauză și efect. Întotdeauna când ni se întâmplă ceva încercăm să aflăm cauza. De altfel, vedem că nu putem fi în bine dacă nu aflăm cauza a ceea ce ne aduce binele.

Tot așa și Sfinții Apostoli astăzi, trecând pe lângă un orb, au încercat să afle cauza bolii lui. Întrebându-L pe Însuși Dumnezeu, pe Iisus Hristos, cine a păcătuit de s-a născut orb? El sau părinții lui? Hristos, poate spre surprinderea Apostolilor și spre surprinderea noastră, ne spune că nu a păcătuit nici el, nici părinții lui. Deci în viața de zi cu zi pot să fie anumite evenimente care au o cauză pe care nici măcar nu o înțelegem, care ne depășește. Hristos spune că toate acestea s-au întâmplat ca să se arate slava lui Dumnezeu. Iată că Hristos ne spune că nu întotdeauna boala este o urmare a păcatului personal. Și ne aducem aminte de cazul dreptului Iov unde boala nu era o urmare a păcatului ci o încercare a dreptății și a sfințeniei sale.
Hristos ne răspunde acestei întrebări pe care ne-o punem și noi de atâtea ori, dacă boala este sau nu o urmare a păcatului. Și Hristos ne spune că pot fi situații când boala este o urmare a păcatului, dar nu întotdeauna. Nu există o relație de cauzalitate directă, o relație matematică între boală și suferință.

În cazul orbului de astăzi, boala sa a fost spre slava lui Dumnezeu. De aceea Hristos îl vindecă, iar vindecarea lui aduce orbirea celor care vedeau. Ce paradox! Să dai lumină unui orb și să renunțe la lumină oamenii care au vederea trupească. Fariseii și cărturarii nu au putut accepta această minune dintr-un formalism al Legii Vechiului Testament, anume „s-a încălcat legea odihnei Sabatului. Pentru că nu trebuie să faci nimic în ziua de Sabat”. Nici măcar binele, nici măcar să dai lumină, nici măcar să dai vindeci. O înțelegere îngustă în litera rigoristă a Vechiului Testament care ne arată că Hristos ne-a adus pe lângă literă și duh! De aceea am auzit chiar în Duminica trecută că Dumnezeu este duh și cei care I se închină trebuie să o facă în duh și adevăr.

Să rămânem puțin asupra acestui aspect al suferinței. Pentru că suferința este o realitate zilnică. O întâlnim de multe ori în viața noastră. Ajunge doar să facem o vizită într-un spital și să vedem de multe ori un maxim de suferință. De ce suferim? Un prim răspuns dar de Sfinții Părinți pe baza Sfintei Scripturi este „Dumnezeu nu vrea suferința omului! Nu a creat-o și nu o vrea, ci este o urmare a păcatului strămoșesc” (Sf. Isaac Sirul). Așadar Dumnezeu este Cel Care ne ajută să depășim suferința! Dumnezeu îngăduie suferința, dar nu rămâne într-o stare pasivă, uitându-Se la noi cum suferim, ci suferă cu noi. În acest sens învățătura noastră de credință spune: „Dumnezeu, prin faptul că a venit pe pământ, S-a smerit mult, până la cruce și moarte”. Dar ne spune teologia noastră că smerirea Lui nu s-a terminat, ci El a înviat, S-a înălțat la cer, dar totuși rămâne în stare de smerenie, de chenoză. Și care este această stare? Este solidaritatea lui Iisus Hristos cu tot omul ce se află în suferință. Dumnezeu este solidar cu cel aflat pe patul de suferință. Pentru că așa cum spunea gânditorul creștin Paul Couvert: „Dumnezeu nu a venit să ne explice suferința, ci a venit să o umple de prezența Sa”. O suferință pe care nu o înțelegi este una care duce la deprimare și deznădejde. Și cu ce umple Dumnezeu suferința noastră? Cu ceea ce a oferit astăzi Iisus Hristos. Cu lumină! „Eu sunt lumina lumii!”. Dumnezeu acolo unde este primit aduce lumină. Oricât de mare ar fi suferința, pentru omul care Îl acceptă în viața sa, Dumnezeu rămâne o prezență luminoasă. Este Acel Dumnezeu Care prinde de capătul cel greu al crucii noastre.

Așa se spune că un preot a fost întrebat de un credincios aflat într-o adâncă întristare: „Părinte, unde a fost Dumnezeu când îmi plângeam copilul care murise?” și preotul răspunde „A fost în lacrimile tale”. Să nu avem impresia că Dumnezeul nostru stă retras undeva, ci Dumnezeul nostru este Cel Care suferă și plânge împreună cu noi până când noi vom dobândi mântuirea. De aceea Pascal a spus o sentință impresionantă prin cuvintele: „Hristos este în suferință până la sfârșitul veacului”. De ce? Pentru că este alături de noi.

Așa a fost Hristos astăzi în suferința acestui orb, vindecându-l. Dându-I lumină. Or, lumina nu este doar una materială, ci este și una spirituală. Acestui orb Dumnezeu i-a dat și lumina spirituală întrucât în fața anchetatorilor el Îl mărturisește pe Hristos ca prooroc, iar la sfârșitul pericopei evanghelice Hristos îl întâlnește și îl întreabă: „Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?” Iar omul vindecat întreabă „cine este, ca să cred în El?”, iar Hristos răspunde „Eu sunt!”, iar cel vindecat răspunde „cred, Doamne!” și I s-a închinat Lui.
Este un text fundamental despre credință. Nu s-a oprit la cuvintele „cred”, așa cum de multe ori suntem tentați să spunem, „ajunge doar să crezi”, ci I s-a închinat. Credința merge mână în mână cu închinarea. Credința trebuie să fie lucrătoare prin iubire, pentru că, ne spune Sfântul Apostol Iacov, credința fără fapte este moartă. Iată cum credința și închinarea ne arată într-adevăr apartenența la această învățătură adusă de Hristos.

Iată că această Evanghelie ne aduce bogate învățături. Și aș insista în final asupra acestui aspect că sunt unii oameni care nu se pot bucura de binele semenilor. Am văzut fariseii de astăzi când s-au lovit de niște lucruri rigoriste care nu duc la viață, și au făcut o anchetă din această vindecare, dovedind că poți acea lumina aceasta fizică, dar dacă nu ai pe cea spirituală s-ar putea să confundăm lucrurile. Omul care are lumină în suflet nu este un om indiferent. Indiferența arată că suntem pe drumul orbirii sufletești. Dacă trecem pe lângă un peisaj frumos și nu ne mișcă nimic, înseamnă că nu suntem pe drumul cel bun. Dacă nu putem să apreciem răsăritul soarelui, înseamnă că în sufletul nostru se petrece ceva. Dacă nu ne mișcă durerea semenului nostru și nu ne putem bucura cu el, înseamnă că vederea noastră sufletească are nevoie de lumină.
De aceea, aș încheia cu versurile poetei noastre Magda Isanos care, deși a trecut la cele veșnice la 23 de ani, are niște cuvinte care ne vorbesc despre cât este de important să avem lumină:
„Și-mi pare-așa ciudat că se mai poate
găsi atâta vreme pentru ură,
când viața e de-abia o picătură
între minutu-acesta care bate

și celălalt și-mi pare nențeles
și trist că nu privim la cer mai des,
că nu culegem flori și nu zâmbim,
noi, care-așa de repede murim.”, Amin!

06.05.2018 Duminica a 5-a dupa Pasti (a samarinencii)

Azi, 6 Mai 2018, Biserica Ortodoxă Română face pomenirea Sf. și Dreptului Iov, Sf. Cuv. Mamant, Pahomie și Ilarion. De asemenea, în această Duminică, a cincea după Paști, prăznuim Duminica samarinencii.

La biserica noastră slujba Sfintei Liturghii a fost săvârșită de Preacucernicul Părinte Ionuț Pop, Preacucernicul Părinte Petru Brisc și Preacucernicul Părinte Diacon Bogdan Fluieraș. În cadrul acesteia pericopa evanghelică a fost citită de Părintele Diacon Bogdan Fluieraș, iar cuvântul de învățătură a fost rostit de Părintele Ionuț Pop.


EVANGHELIA ZILEI:

„În vremea aceea, a venit Iisus în orașul Samariei, ce se numea Sihar, aproape de câmpul pe care Iacob l-a dat lui Iosif, fiul său. Și era acolo puțul lui Iacob. Iar Iisus, ostenit de călătorie, ședea lângă puț; și era cam pe la al șaselea ceas. Atunci a venit o femeie samarineancă să scoată apă. Iisus i-a zis: dă-Mi să beau; căci ucenicii Lui se duseseră în oraș ca să cumpere hrană. Femeia samarineancă I-a răspuns: Tu, Care ești iudeu, cum ceri să bei apă de la mine, care sunt femeie samarineancă? Pentru că iudeii nu au nici un amestec cu samarinenii! Iisus i-a răspuns și i-a zis: dacă cunoșteai harul lui Dumnezeu și Cine este Cel Care ți-a zis: dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El și ți-ar fi dat apă vie. L-a întrebat femeia: Doamne, nici nu ai cu ce să scoți și puțul este adânc; de unde, dar, ai apa cea vie? Nu cumva Tu ești mai mare decât Iacob, părintele nostru, care ne-a dat puțul acesta și a băut dintr-însul el însuși, și fiii lui, și turmele lui? Iisus i-a răspuns și a zis: oricine bea din apa aceasta va înseta din nou, dar cel ce va bea din apa pe care Eu o voi da lui nu va mai înseta în veci, căci apa pe care Eu o voi da lui se va face în el izvor de apă curgătoare, pentru viața veșnică. Atunci femeia a grăit către Dânsul: Doamne, dă-mi această apă, ca să nu mai însetez, nici să mai vin aici să scot. Iisus i-a poruncit: mergi și cheamă pe bărbatul tău și vino aici. Dar femeia, răspunzând, I-a zis: n-am bărbat. Iisus i-a răspuns: bine ai zis că n-ai bărbat, căci cinci bărbați ai avut și cel pe care-l ai acum nu-ți este bărbat; aceasta adevărat ai spus. Doamne, a zis femeia către Dânsul: văd că Tu ești proroc. Părinții noștri s-au închinat pe muntele acesta; iar voi ziceți că în Ierusalim este locul cuvenit pentru închinare. Dar Iisus i-a zis: femeie, crede-Mă că vine vremea când nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim vă veți închina Tatălui. Voi vă închinați la ce nu știți; noi ne închinăm la ce știm, căci mântuirea este de la iudei. Dar vine vremea și acum a venit, când închinătorii cei adevărați se vor închina Tatălui în duh și în adevăr, căci Tatăl astfel voiește să fie cei ce se închină Lui. Duh este Dumnezeu; și cei ce se închină Lui trebuie să I se închine în duh și în adevăr. A zis femeia către Dânsul: știm că va veni Mesia, Căruia I se zice Hristos; când va veni, Acela ne va spune nouă toate. Iisus i-a răspuns: Eu sunt, Cel Care vorbesc cu tine. Dar atunci au venit ucenicii Lui și se mirau că vorbea cu o femeie; însă nimeni nu I-a zis: ce o întrebi sau despre ce vorbești cu dânsa? Atunci femeia și-a lăsat găleata, s-a dus în oraș și a zis oamenilor: veniți de vedeți un Om Care mi-a spus toate câte am făcut. Nu cumva Aceasta este Hristos? Deci au ieșit din oraș și veneau către Dânsul. În timpul acesta, ucenicii Lui Îl rugau, zicând: Învățătorule, mănâncă. Dar El le-a zis: Eu am de mâncat o mâncare pe care nu o știți. Deci ucenicii se întrebau între ei: nu cumva I-a adus cineva să mănânce? Iisus însă le-a zis: mâncarea Mea este să fac voia Celui Care M-a trimis pe Mine și să săvârșesc lucrul Lui. Oare nu ziceți voi că mai sunt patru luni și vine secerișul? Iată, zic vouă: ridicați ochii voștri și vedeți holdele că sunt albe, gata pentru seceriș. Iar cel care seceră primește plată și adună rod în viața de veci, ca împreună să se bucure și cel ce seamănă și cel ce seceră; căci aici se adeverește zicerea că: altul este cel ce seamănă, și altul cel ce seceră. Eu v-am trimis să secerați ceea ce voi n-ați muncit; alții au muncit și voi ați intrat în munca lor. Iar din orașul acela mulți dintre samarineni au crezut într-Însul, pentru cuvântul femeii care mărturisea: mi-a spus mie toate câte am făcut. Deci după ce au venit la Dânsul, samarinenii L-au rugat să rămână la ei. Și a rămas acolo două zile și mult mai mulți au crezut, pentru cuvântul Lui, iar femeii îi ziceau: credem nu numai pentru vorbele tale, ci fiindcă noi înșine am auzit și știm că Acesta este cu adevărat Hristos, Mântuitorul lumii.” Ev. Ioan 4, 5-42

În cuvântul de învățătură Părintele Ionuț Pop a accentuat ideea schimbării omului în urma întâlnirii cu Hristos precum și nevoia de a rămâne în legătură cu Dumnezeu.

După calendarul nostru ne aflăm în Duminica a cincea după Paști și vedem aici notat „Duminica samarinencii”. Cu siguranță vedem această Duminică închinată acestei femei și ne-am pus întrebarea „cine este această femeie samarineancă încât Biserica îi acordă o Duminică pe an înscrisă în calendarul creștin?” Mai mult, îi acordă o scenă biblică pe pereții bisericii noastre, pictată, și o pomenim atât de des în predica Bisericii. Nu îi cunoaștem numele, dar am putea spune că ea concurează cu mari nume ale istoriei precum Alexandru Macedon, Cezar sau alții a căror activitate o cunoaștem.

În vremea Mântuitorului Iisus Hristos în Țara sfântă împărțirea teritorială este în felul următor: în zona de nord avem ținutul Galileii, în partea de mijloc avem ținutul Samariei, iar în sud avem ținutul Iudeeii. Între aceștia din mijloc cu cei din sud sau nord nu exista o colaborare. De ce? Pentru că în timpul prigoanei asiro-babiloniene dintre anii 605-531 î.Hr. aceștia au repopulat această zonă a Țării sfinte, Samaria, cu diferite popoare migratoare. Între ei erau și oameni care nu credeau în Dumnezeu sau care aveau alte zeități, motiv pentru care s-a creat această discrepanță între galileeni și iudei, eliminând oarecum din rădăcinile lor pe cei din mijloc, pe samarineni.

Evanghelia de astăzi ne prezintă pe Domnul nostru Iisus Hristos care Se întoarce acasă, în Nazaret, iar aceasta presupune să treacă prin Samaria. Între locuitorii ținuturilor nu exista nici măcar un salut. Ei păstrau o distanță între ei când treceau prin acele ținuturi, iar galileenii și iudeii îi considerau pe samarineni spurcați. Samarinenii ziceau că ei au Muntele Garizim unde aduc jertfe lui Dumnezeu și având localitatea Sihar ca punct central. Ceilalți, iudeii, aveau Ierusalimul, Templul sfânt, locul unde se rugau, unde mergea și Hristos, unde erau tâlcuite Legile Vechiului Testament și punctul de unde pornea credința străbună.

Avem în Evanghelie tabloul întâlnirii omului cu Dumnezeu. Hristos află o fântână și își trimite ucenicii în sat să aducă hrană. Ucenicii au mers, iar Hristos a așteptat la o fântână unde vine o femeie samarineancă. În momentul în care femeia scoate apă din fântână, Hristos îi cere „dă-Mi să beau!”. Aceasta a rămas surprinsă întrucât Hristos a intrat în dialog cu ea. Or, între aceste populații nu exista niciun fel de apropiere. Ea a refuzat să-I dea apă Mântuitorului, iar Acesta i-a zis femeii: „dacă cunoșteai harul lui Dumnezeu și Cine este Cel Care ți-a zis: dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El și ți-ar fi dat apă vie.”
Desigur că a existat în mintea acestei femei „ce este apa cea vie?”. Oare acea apă nu era vie, adică îndestulătoare? Femeia nu a înțeles profunzimea tainei pe care Hristos o expunea femeii.

Intrând în dialog cu femeia, Hristos a încercat să o cunoască. Hristos o trimite în sat după bărbatul ei, iar ea răspunde că nu are, iar Hristos îi spune „adevărat ai răspuns. Cinci bărbați ai avut, iar și cel pe care îl ai acum nu îți este bărbat”. Atunci femeia a simțit ceva. A apărut întrebarea „de unde știe omul Acesta aceste lucruri despre mine? Este oare profet?”. Observăm cum evangheliștii nu intră în detaliile dialogului în urma căruia femeia își pune întrebarea dacă Hristos este profet. Și totuși, Hristos îi descoperă întâmplări din viața ei. Mântuitorul o trimite pe femeie în satul ei ca să aducă locuitorii din acest ținut, Sihar, ca să vadă și să cunoască cine este Cel Care a intrat în dialog cu ea și i-a cerut apă, mai mult, le-a promis lor apa cea veșnică.

Evanghelia continuă atât de frumos văzând această femeie pe acest „profet” în mintea ei și Îl întreabă „unde este mai bine să ne rugăm? Noi avem Muntele Garizimului unde credem că ni se arată Dumnezeu, dar voi aveți Templul Ierusalimului unde sunt Tablele Legii, unde sunt cele sfinte, unde este învățătura și cei mai mulți învățați care vorbesc despre venirea lui Mesia”. Hristos răspunde frumos, în tabloul al treilea al Evangheliei pe care îl numesc revelație și descoperirea lui Dumnezeu, „Dumnezeu este duh!”, iar El se descoperă omului în duh și adevăr. Dumnezeu nu este închis într-un spațiu sau într-un munte! Greșit! Dacă Dumnezeu este duh, înseamnă că există pretutindeni.

Ca o paranteză, aș dori să vă spun că în ultimele două săptămâni am fost plecat în Mexic și Guatemala. Guatemala, o țară de lumea a treia unde am slujit la 50 de grade la umbră, unde am aflat oameni care nu aveau educație, nu aveau medicamente, acolo am inaugurat primul spital construit de Biserică, dar și acolo am aflat credința lor mare! Ei erau lipsiți, sărmani, dar în momentul în care cântau „Hristos a înviat” în limba lor, se vedea bucuria lui Hristos pe chipurile și în sufletele lor. Hristos vine la toate neamurile și la toate religiile. Unii Îl acceptă, alții nu. Alții au alți zei, încă nu Îl cunosc pe Hristos în viața lor. Să știți că Dumnezeu fiind în duh și adevăr, adevărul este ceea ce ne-a rămas sfânt pe acest pământ prin credință și prin revelația lui Dumnezeu. De aceea este necesar să Îl chemăm în permanență, pentru că El este pretutindeni și ne ajută în orice clipă a vieții noastre.

Ultimul tablou al acestei Evanghelii ne prezintă misionarismul laic pe care îl face omul în viața sa. Noi îl facem în familie, în societate, la serviciu sau în alte locuri unde ne poartă viața. Noi suntem datori să Îl facem cunoscut pe Dumnezeu copiilor noștri, apropiaților noștri, celor care nu Îl cunosc pe Dumnezeu sau celor care pun accent pe materie și uită de suflet și de Dumnezeu. Vedem azi cum tehnologia a avansat uimitor și totuși această viteză ne ține la distanță de Dumnezeu. Ne ocupă timpul încât nu mai avem loc și pentru Dumnezeu în fiecare zi. Să știți că Dumnezeu S-a descoperit omului și peste voia multora a poposit două zile în ținutul Samariei. Când a venit femeia înapoi, a alergat și și-a chemat cunoștințele să Îl vadă pe profet, iar când a fost întrebat „când are să vină Hristos, Mesia”, El a răspuns „Eu sunt”. Acea femeie a rămas o misionară în acea localitate, pentru a propovădui ceea ce aflase de la Hristos.

Un detaliu foarte important. Femeia a uitat găleata la fântână când a plecat în sat. Iată cum a uitat de partea materială, fiind adăpată sufletește de învățătura și harul lui Hristos. De aceea, iată cum azi vedem învățătura lui Hristos cum dă roade. Vedem cum femeia samarineancă rămâne în istoria lumii și Sfânta Scriptură și scrierile Sfinților Părinți analizează și intră în profunzimea dialogului dintre Hristos și această samarineancă. Vedem în ce vremuri trăim. Tehnologia și tehnica ne prezintă o lume tulbure în care avem zone de conflict unde domnesc armele și nu se știe când va începe un alt război mondial, o nouă criză mondială, de aceea noi trebuie să păstrăm credința în Dumnezeu, să ne păstrăm viața curată și să mărturisim pacea și adevărul lui Hristos, pentru ca astfel să fim vrednici de împărăția lui Dumnezeu, Amin!

29.04.2018 Duminica a 4-a dupa Pasti (vindecarea slabanogului de la Vitezda)

Azi, 29 Aprilie 2018, Biserica Ortodoxă Română face pomenirea Sf. 9 Mucenici din Cizic și a Sf. Cuv. Memnon Mărturisitorul. Tot în această zi prăznuim Duminica a 4-a după Paști în care pomenim vindecarea slăbănogului de la scăldătoarea Vitezda.
La biserica Sfântului Ierarh Nicolae și a Sfântului Apostol Toma slujba Sfintei Liturghii a fost săvârșită de Preacucernicul Părinte Petru Brisc, Preacucernicul Părinte Cristian Porumb și de Preacucernicul Părinte Diacon Bogdan Fluieraș. Pericopa evanghelică a fost citită de Părintele Diacon Bogdan Fluieraș, iar cuvântul de învățătură a fost rostit de Părintele Petru Brisc.

EVANGHELIA ZILEI:
„În vremea aceea, fiind sărbătoare, S-a suit Iisus în Ierusalim. Iar în Ierusalim, lângă Poarta Oilor, era o scăldătoare care se numea pe evreiește Vitezda și care avea cinci pridvoare. În aceste pridvoare zăcea mulțime multă de bolnavi: orbi, șchiopi, uscați, așteptând mișcarea apei, căci un înger al Domnului se pogora din când în când în scăldătoare și tulbura apa; și cel care intra întâi după tulburarea apei se făcea sănătos, orice de ce boală era cuprins. Atunci era acolo un om care era bolnav de treizeci și opt de ani. Pe acesta văzându-l zăcând, și știind că este așa încă de multă vreme, l-a întrebat Iisus: voiești să te faci sănătos? Răspuns-a Lui bolnavul: Doamne, nu am pe nimeni ca să mă bage în scăldătoare, când se tulbură apa; așa că până când merg eu, altul se pogoară înaintea mea. Iisus a zis către el: scoală-te, ia-ți patul tău și umblă. Și în clipa aceea s-a făcut omul sănătos și și-a luat patul său și umbla. Dar în ziua aceea era sâmbătă. Deci ziceau iudeii către cel vindecat: este zi de sâmbătă și nu-ți este iertat să iei patul. El le-a răspuns: Cel Care m-a făcut sănătos, Acela mi-a zis: ia-ți patul tău și umblă. Ei l-au întrebat: cine este Omul Care ți-a zis: ia-ți patul tău și umblă? Dar cel vindecat nu știa Cine este, căci Iisus Se dăduse la o parte din mulțimea care era în acel loc. După aceea Iisus l-a găsit în templu și i-a zis: iată că te-ai făcut sănătos; de acum să nu mai păcătuiești, ca să nu ți se întâmple și mai rău. Atunci omul s-a dus și a spus iudeilor că Iisus este Cel Care l-a făcut pe el sănătos.” Ev. Ioan 5, 1-15

În cuvântul de învățătură Părintele Petru Brisc a vorbit despre boala singurătății și nevoia de sensibilitate față de aproapele nostru.
În Duminica aceasta am fost părtași la o minune săvârșită de Mântuitorul și anume vindecarea unui om paralizat care zăcea în această boală de 38 de ani. Contextul este unul deosebit, întrucât acel om era într-o așteptare și anume în Ierusalim era o scăldătoare numită Vitezda și aceasta devenea uneori făcătoare de minuni. În ea se vindecau bolnavii pentru că îngerul Domnului se cobora și tulbura apa, însă doar primul care intra în apă după tulburare se vindeca de orice boală era cuprins. Acest om era la marginea scăldătoarei și își aștepta vindecarea, dar dacă luăm aminte, observăm că acolo la Vitezda era o concurență a egoismului. De ce oare? Pentru că nu se vindecau cei care erau mai grav bolnavi, ci invers, cei care erau mai puțin bolnavi, întrucât aveau putere să se arunce în apă. Așadar, nu se vindecau cei care aveau nevoie mai mare de vindecare, ci cei care erau mai puternici ca să se arunce în scăldătoare.
Omul paralizat așteaptă. Iar dacă aștepți, înseamnă că ai speranță, ai credință. Iar atunci când așteptarea este însoțită de răbdare și credință, vine Însuși Hristos și Îl întreabă „Voiești să te faci sănătos?”. Ne punem întrebarea oare de ce l-a întrebat aceasta? Nu era oare așteptarea sa un semn că dorește vindecarea? Am spune noi pentru a-și expune durerea lui sufletească. Omul spune că nu are om care să îl arunce în scăldătoare și până să se ridice el, se aruncă altul în scăldătoare. „Nu am om!”, adică nu am pe nimeni! Iată cum boala lui, crucea lui este însoțită de o alta, aceea a singurătății. Iar crucea singurătății este de multe ori mult mai grea. De aceea scriitorul Gabriel Marquez spunea că unica suferință din lume este singurătatea. Există în zilele noastre mai multe tipuri de singurătate: singurătatea asumată pe care o întâlnim la călugării care își asumă singurătatea. Pentru ei crucea singurătății este un mijloc de apropiere de Dumnezeu. Așa se dedică lui Dumnezeu. Dar la slăbănogul din Evanghelia de astăzi nu este vorba de această singurătate, ci de cea a omului care nu mai are pe nimeni. Din păcate, acest tip de singurătate crește de la o zi la alta. Mai avem un alt tip de singurătate a omului care deși trăiește în comunitate, se simte singur. Nu mai rezonează nimeni cu sufletul său, cu trăirea sa, cu gândirea sa și atunci omul trăiește un chin. Nu este mai mare greutate decât să fii înconjurat de oameni și totuși să te simți singur. Mai este un tip de singurătate. Acela apare atunci când nu îl mai cauți pe Dumnezeu. Noi îi spunem în limbajul nostru că ne-a părăsit Dumnezeu. Aș spune eu, într-un mod incorect. Dumnezeu nu ne părăsește. Noi refuzăm comuniunea cu El, iar Dumnezeu, din dragostea și sensibilitatea Sa, ne respectă voința. De aceea ne spune Sfântul Maxim Mărturisitorul: „Omul a primit existență de la Dumnezeu pentru ca trăind într-o existență bună să ajungă la existența veșnic fericită”. Să ne amintim de cuvintele pe care Hristos le adresează celui vindecat după ce îl întâlnește în templu: „te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuiești, ca să nu ți se întâmple ceva mai rău”. Ce poate fi mai rău decât boala și singurătatea în care zăcea? Ne-a spus Sfântul Maxim: poate fi mai rea o existență veșnic nefericită. Poate fi mai rău să trăiești singur pe veci, în veșnicie. Așa este descris iadul de unii sfinți părinți: ca un abis al singurătății, dar cea mea grea stare a noastră pe care am putea să o suportăm ar fi aceea să fim veșnic în această stare a singurătății. La aceasta se referea Hristos prin cuvintele „să nu ți se întâmple ceva mai rău”, adică să fim pe veșnicie despărțiți de Dumnezeu. Aceasta este urmarea păcatului. De aceea se spune că cel mai bine este să fii purtat de Dumnezeu.
Iată că Hristos nu face astăzi o simplă vindecare, ci transmite un mesaj clar. În final vreau să mă opresc asupra unei alte dimensiuni a Evangheliei de astăzi. Hristos îl vindecă și apoi Se retrage. Nu așteaptă laude, lauri, ci se retrage. Îl întâlnește pe cel vindecat în templu și îi vorbește doar lui. Iată câtă delicatețe din partea lui Hristos din care trebuie să învățăm. Este vorba de acest tact extraordinar pe care trebuie să îl învățăm. Noi, de multe ori, când vedem slăbiciunea aproapelui să o strigăm în gura mare, nu să fim discreți. Atunci când omul este stăpânit de egoism nu mai vede valoarea semenului. Vedem în Evanghelia de astăzi că fariseii l-au criticat pe cel vindecat, spunându-I că nu îi este îngăduit să își ia patul pentru că este zi de sâmbătă. Ce anomalie! Ce gândire îngustă! Să îl vezi pe om vindecat și să îl trimiți acasă, dar să nu îl lași să își ia patul său. Cum poate fi acest suflet care nu se poate bucura de binele aproapelui? Care nu vede valoarea aproapelui de lângă el? De aceea ar trebui să învățăm din această Evanghelie. Toți sfinții noștri au fost foarte delicați, sensibili. Au fost acei oameni care au răspândit în jurul lor această sensibilitate. Vă dau un exemplu din viața unui om care nu este sfânt, părintele Dumitru Stăniloae, care pe mine m-a înduioșat.
În perioada anilor 1958-1963 marele teolog a fost închis, din rațiunile politice ale vremii de atunci. Și a fost eliberat în 1963 iar în dimineața eliberării face un gest de o sensibilitate adâncă. Nu merge acasă, ci prima dată dă un telefon soției sale, a întrebat-o dacă este bine, ca nu cumva să deranjeze venirea lui acasă la o oră atât de devreme. Aceasta înseamnă să fii sensibil, să te gândești la binele aproapelui tău, să te gândești cu dragoste la cel de lângă tine. Aceasta înseamnă să știi să spui sfatul la ureche și să nu strigi în gura mare necazul lui.
Aceasta ne învață azi Hristos. Nu avem doar vindecarea unui slăbănog, ci și de vindecările noastre interioare și poate fiecare găsim slăbiciunile interioare pe care prin exemplul Evangheliei de astăzi le putem depăși, le putem astupa cu ceea ce înseamnă credința, dragostea și exemplul Mântuitorului Iisus Hristos, Amin!

22.04.2018 Duminica a 3-a dupa Pasti (a Mironositelor)

Azi, 22 Aprilie 2018 Biserica Ortodoxă Română face pomenirea Sf. Ier. Teodor Sicheotul, ep. Anastasiopolei și Sf. Ap. Natanail. Tot în această zi sărbătorim Duminica mironosițelor, zi închinată femeilor creștine mărturisitoare.
La biserica noastră slujba Sfintei Liturghii a fost săvârșită de Preacucernicul Părinte Petru Brisc, Preacucernicul Părinte Cristian Porumb și Preacucernicul Părinte Diacon Bogdan Fluieraș. În cadrul slujbei, pericopa evanghelică a fost citită de Părintele Diacon Bogdan Fluieraș, iar cuvântul de învățătură a fost rostit de Părintele Petru Brisc.

EVANGHELIA ZILEI:
„În vremea aceea, a venit Iosif cel din Arimateea, sfetnic cu bun nume, care aștepta și el Împărăția lui Dumnezeu, și, îndrăznind, a intrat la Pilat și a cerut trupul lui Iisus. Iar Pilat s-a mirat că Iisus a murit așa curând; și chemând pe sutaș, l-a întrebat dacă a murit de mult; și aflând de la sutaș, Pilat a dăruit lui Iosif trupul mort. Atunci Iosif, cumpărând giulgiu de in și pogorând pe Iisus de pe cruce, L-a înfășurat în giulgiu și L-a pus într-un mormânt care era săpat în stâncă. Apoi a prăvălit o piatră la ușa mormântului. Iar Maria Magdalena și Maria lui Iosie priveau unde L-au pus. Iar după ce a trecut ziua sâmbetei, Maria Magdalena și Maria, mama lui Iacob, și Salomeea au cumpărat miresme, ca să meargă să ungă trupul lui Iisus. Și dis-de-dimineață, în prima zi a săptămânii, pe când răsărea soarele, au venit la mormânt, zicând una către alta: cine ne va prăvăli nouă piatra de la ușa mormântului? Dar ridicându-și ochii, au văzut că piatra, care era foarte mare, fusese răsturnată. Și intrând în mormânt, au văzut un tânăr șezând în partea dreaptă, îmbrăcat în veșmânt alb, și s-au spăimântat. El, însă, le-a zis: Nu vă spăimântați! Căutați pe Iisus Nazarineanul Cel răstignit? A înviat; nu este aici; iată locul unde-L puseseră. Ci duceți-vă de spuneți ucenicilor Lui și lui Petru, că El merge în Galileea mai înainte de voi. Acolo Îl veți vedea, după cum v-a spus vouă. Dar ele, ieșind din mormânt, au fugit de acolo, căci erau cuprinse de cutremur și de spaimă, și n-au spus nimănui nimic, căci se temeau.” Ev. Marcu 15, 43-47; 16, 1-8

În cuvântul de învățătură Părintele Petru Brisc a vorbit despre femeile mironosițe care ne sunt model de trăire și mărturisire a lui Hristos cel înviat.

S-a spus adeseori că viața este ca un vas, iar în funcție de ce pui în acest vas așa îți găsești sensul vieții tale. Unii oameni pun în vas bucurii lumești crezând că acestea sunt scopul și sensul vieții. Alții pun faptele cele bune, crezând că fapta cea bună ne apropie de Dumnezeu care este sensul vieții noastre.
Tocmai de aceea Duminica aceasta vine cu un exemplu, cu niște modele în viața noastră pentru a înțelege cu ce trebuie să ne umplem viața noastră. Paradoxal Biserica nu ne pune astăzi exemplul unor mari apostoli, ci ne pune exemplul unor femei numite mironosițe. Denumirea aceasta vine de la faptul că aceste femei erau purtătoare de miruri, adică au alergat în Duminica învierii dis-de-dimineață ca să ungă trupul lui Hristos cu mir, potrivit rânduielii iudaice, dar observăm că acest sens capătă o altă dimensiune iar cuvântul de a fi mironosiță înseamnă în zilele noastre a avea o evlavie deosebită. Aceste femei sunt exemplu nu numai pentru femeile și mamele creștine, ci pentru toți oamenii.

Aș dori să stăruim asupra unor aspecte din viața acestor mironosițe, din episodul prezentării lor la mormântul lui Hristos, pentru ca mergând la casele noastre să înțelegem de ce Biserica ni le prezintă astăzi ca model.
Întorcându-ne la șirul evenimentelor din Săptămâna Patimilor, așa cum ne-a întors și Evanghelia din săptămâna aceasta, observăm frica apostolilor. Apostolii s-au temut. Femeile mironosițe, nu. Ele L-au urmat pe Hristos până pe Golgota, ele aleargă la mormânt în următoarea dimineață. Nu au teamă. Nu își tem viața lor. Apostolii își vor primi acest curaj abia după pogorârea Duhului Sfânt. Femeile nu au frică nici de întunericul nopții, nici de paza mormântului, nici de iudeii care erau înverșunați împotriva lui Hristos. Singura lor nedumerire era: „cine ne va prăvăli nouă piatra de la ușa mormântului?”. Știm din relatările biblice faptul că mormântul lui Hristos era pecetluit cu o piatră foarte mare. Ne punem întrebarea, așadar, de ce femeile mironosițe pleacă la mormânt cu toate că știu de pecetea acelui mormânt. Ele nu aveau forța să dea la o parte această piatră. Ce le-a mânat acolo? Logica umană ar fi trebuit să le spună „în zadar mergeți. Nu veți ajunge să ungeți trupul lui Hristos.” Ce au aceste femei de fac acest gest? Au credință! Pentru că pentru a avea credință de multe ori înseamnă nu să fii irațional, ci să fii suprarațional. De multe ori înseamnă să înțelegi că atunci când rațiunea și tot ce se întâmplă în jurul tău nu îți dă nicio șansă, tu să ai încredere că Dumnezeu este Cel care le va rândui spre bine tău.

Femeile mironosițe au avut această credință în suflet, altfel nu făceau acest drum spre mormânt. Au avut cu ele miruri, dar aș spune eu că mirul cel mai important pe care îl purtau nu era acel mir material, ci era dragostea lor pentru Hristos. Acesta este mirul pe care îl purtau în suflete. Această dragoste care le mână să face acest gest de curaj. Tocmai de aceea Hristos cel înviat le face această bucurie enormă. Lor le spune prima dată că a înviat. Lor le spune „Bucurați-vă!”. Ce înțelegem de aici? Că atunci când avem credință în Hristos cel înviat, atunci El Se descoperă. De aceea femeile mironosițe rămân un exemplu pentru noi. De aceea sufletele noastre trebuie să rămână pline de dragoste. Avem în Sfânta Scriptură versetul „Fiule, dă-mi inima ta!”. Poți să-I dai lui Dumnezeu multe lucruri, să-I dai multe daruri, dar El cere inima noastră, iar inima noastră o dăm atunci când o umplem cu dragoste, iar prin această inimă plină de dragoste Dumnezeu Se descoperă și aduce rânduială în viața noastră, preface întristarea în bucurie! Dacă nu vom înțelege că inima noastră trebuie să fie un locaș al Sfântului Duh sau cum spunea Sf. Grigorie Palama că inima trebuie să fie un tron al harului dumnezeiesc, poate nu vom înțelege atunci bucuria întâlnirii cu Dumnezeu.

Aș dori să aduc un exemplu din Sfânta Scriptură. O carte care are un singur capitol: Epistola către Filimon. Acest Filimon a avut un sclav, un rob care l-a părăsit. Acesta se chema Onisim. Dar Onisim se apropie de Sfântul Apostol Pavel, iar acesta îi scrie lui Filimon o scrisoare de recomandare prin care îi cere să îl ierte pe acest rob. Acolo apare o expresie tulburătoare, dacă vreți, sau o expresie care ne arată cum pentru un sfânt inima rămâne întotdeauna plină de dragoste și inima lui se identifică întotdeauna cu inima semenului său. Ne spune așa versetul 21: „Ți-l trimit pe acesta, adică însăși inima mea”. Sfântul Apostol Pavel se identifică cu acel rob. Pentru el, acel om valora cât inima sa. Pentru el, dragostea era cea care îl cuprindea când se gândea la semenul său. Nu exista o diferență între el și viața sa și semenul său. De ce? Pentru că inima sa a fost plină de dragoste și de credință. Așa să fie și inima noastră! Pentru că ne spune Sfânta Scriptură că inima noastră trebuie să fie altar al lui Dumnezeu, casa lui Dumnezeu, iar mai apoi ne spune Sfântul Apostol Pavel că după ce ne facem inima casă și altar, inima devine pace a lui Dumnezeu.

De aceea femeile mironosițe rămân un exemplu pentru noi. Astăzi nu este o zi a femii creștine, ci o zi a mărturisirii credinței în Hristos. Hristos înviat cere de la noi această inimă jertfelnică, plină de dragoste și de credință, pentru că altfel nu vom înțelege nimic din ceea ce înseamnă învierea Lui și prezența Sa.

Și atunci când noi punem aceste lucruri în viața noastră, nu doar noi ne mântuim, ci și lumea se mântuiește în jurul nostru. Atunci când inima noastră este plină de dragoste, și ceilalți văd și gustă din inima noastră.

Vă dau un exemplu real din viața noastră. O mamă se confruntă cu o mare dilemă.Soțul ei nu se mai înțelege cu fiul. Această dilemă s-a încheiat doar la moartea mamei, respectiv soției. Atunci, pe patul de suferință, mama a făcut un gest: a luat mâna soțului și a fiului și le-a apropiat de pieptul ei. Abia atunci au simțit cei doi dragostea acelei femei. S-au privit unul pe celălalt, au început să lăcrimeze și s-au îmbrățișat. Inima mamei se răcea, dar cele două inimi se încălzeau în dragoste și iertare. Asta se întâmplă și asta face fiecare inimă de creștin care încearcă să pună în adâncul ei dragostea. Reușește să dea căldură, iubire și iertare în jur. De aceea, femeile mironosițe mărturisitoare ale învierii rămân pentru noi modele de trăire și de mărturisire a credinței în Hristos cel înviat, Amin!

15.04.2018 Duminica Tomii

Duminică, 15 aprilie 2018, cu prilejul hramului de primăvară, credincioșii Parohiei „Sfântul Ierarh Nicolae” și „Sfântul Apostol Toma” din Zalău au îmbrăcat straie de sărbătoare. În această zi binecuvântată de Dumnezeu, Sfânta Liturghie a fost săvârșită în biserica parohiei de Preasfințitul Părinte Sebastian, Episcopul Slatinei și Romanaților și de Preasfințitul Părinte Petroniu, împreună cu un sobor de preoți și diaconi, din care au făcut parte și Preacucernicii Părinți membrii ai Permanenței Consiliului Eparhial al Episcopiei Sălajului și Preacucernicii Părinți protopopi ai celor trei protopopiate ale Eparhiei.

În cadrul Dumnezeieștii Liturghii, Preacuviosul Părinte ierodiacon Fanurie Borza a fost hirotonit ieromonah pe seama Mănăstirii „Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul” din localitatea Bobota.

După Dumnezeiasca Liturghie, Preasfințitul Părinte Petroniu a rostit un cuvânt de bun venit adresat Preasfințitului Părinte Sebastian și a felicitat pe Preacucernicul Părinte paroh Ionuț Pop, vicarul eparhial al Episcopiei Sălajului, pentru întreaga activitate desfășurată. În continuare, Preasfinția Sa a rostit un cuvânt de învățătură.

La rândul său, Preacucernicul Părinte paroh Ionuț Pop a mulțumit celor doi Ierarhi pentru prezență și le-a dăruit câte un baston arhieresc.

Slujba a fost încununată de răspunsurile date la strană de Corala „Armonia” din Constanța, multiplă medaliată cu aur la diferite Concursuri corale naționale și internaționale.

La final, au fost împărțite iconițe cu Sfântul Apostol Toma tuturor celor prezenți la sfânta biserică.

Parohia de pe strada Crasnei, așa cum este ea cunoscută locuitorilor din Municipiul Zalău, a fost înființată în anul 2009.

În anul 1990, în orașul Zalău existau doar două biserici ortodoxe, iar la înființarea Episcopiei Sălajului, în octombrie 2007, erau ridicate, în diferite stadii de finalizare, încă alte cinci noi biserici și două capele. Simțindu-se nevoia acoperirii unor zone ale orașului unde credincioșii erau mult prea departe de cel mai apropiat lăcaș de cult, dar și la solicitarea acestora, Preasfințitul Părinte Petroniu a hotărât și a supus aprobării Consiliului Eparhial înființarea a două noi parohii, una pe strada 22 decembrie 1989 și cealaltă în cartierul Sărmaș.

Crucea, dar și cinstea ridicării bisericii de pe strada Crasnei i-au fost încredințate Preacucernicului Părinte Ionuț Pop. Biserica „Sfântul Nicolae” din Zalău este o biserică nouă, piatra de temelie a acestui lăcaș de cult fiind sfințită în Duminica Tomii a anului 2009. Tot atunci, Preasfințitul Părinte Petroniu a oferit parohiei o părticică din moaștele Sfântului Ierarh Nicolae, sfinte moaște care astăzi sunt păstrate într-o icoană relicvar a Sfântului Nicolae. De asemenea, în Duminica Tomii a anului 2015, lăcașul de cult a primit și cel de-al doilea hram, luându-l ca ocrotitor pe Sfântul Apostol Toma. De-alungul timpului, Parohia „Sfântul Ierarh Nicolae” a avut onoarea de a-i trece pragul, Ierarhi de seamă, de pe cele cinci mari continente ale lumii.


10.04.2018 A treia zi de Pasti

Azi, 10 Aprilie 2018, Biseric a Ortodoxă prăznuiește a treia zi de Paști (Drumul spre Emaus). De asemenea, în această zi facem pomenirea Sf. Mc. Terentie, Pompie, African și Maxim și a Sf. Mc. Dima.

La biserica Sf. Ier. Nicolae și a Sf. Ap. Toma slujba Sfintei Liturghii a fost săvârșită de Preacucernicul Părinte Ionuț Pop, Preacucernicul Părinte Petru Brisc, Preacucernicul Părinte Dan Crișan, paroh la Parohia Huta și Preacucernicul Părinte Cristian Porumb. Alături de aceștia a slujit Preacucernicul Părinte Diacon Bogdan Fluieraș. În cadrul slujbei pericopa evanghelică a fost citită de Părintele Diacon Bogdan Fluieraș, iar cuvântul de învățătură a fost rostit de Părintele Cristian Porumb.

EVANGHELIA ZILEI:

„În vremea aceea, sculându-se, Petru a alergat la mormânt și, aplecându-se el, a văzut numai giulgiurile singure zăcând, și s-a dus acasă mirându-se în sine de cele ce se întâmplaseră. Iată, apoi, că doi dintre ucenici mergeau într-aceeași zi la un sat, departe de Ierusalim ca la șaizeci de stadii, al cărui nume era Emaus. Și aceia vorbeau între ei despre toate întâmplările acestea. Dar pe când vorbeau ei și căutau lămuriri, Însuși Iisus S-a apropiat de ei și a mers împreună cu dânșii, dar ochii lor erau ținuți ca să nu-L cunoască. Atunci El i-a întrebat: ce sunt cuvintele acestea pe care le schimbați între voi, în drumul vostru, și pentru ce sunteți așa de triști? Și răspunzând unul, al cărui nume era Cleopa, a zis către El: Tu singur ești străin în Ierusalim și n-ai aflat de faptele întâmplate în el, în aceste zile? Și El i-a întrebat: care? Iar ei I-au răspuns: cele despre Iisus Nazarineanul Care era proroc, puternic în faptă și în cuvânt înaintea lui Dumnezeu și a tot poporul; cum L-au dat arhiereii și căpeteniile noastre la osândă de moarte și L-au răstignit. Noi însă nădăjduiam că El este Cel Ce avea să izbăvească pe Israel; și, cu toate acestea, a treia zi este astăzi de când s-au petrecut acestea. Ba, ne-au mai spăimântat și niște femei dintr-ale noastre, care au fost dis-de-dimineață la mormânt și, negăsind trupul Lui, au venit zicând că au văzut arătare de îngeri care le-au spus că El este viu. Și s-au dus unii dintre noi la mormânt și au aflat așa cum au povestit femeile, dar pe El nu L-au văzut. Atunci El a zis către ei: o, nepricepuților și zăbavnicilor cu inima ca să credeți toate câte au grăit prorocii! Nu trebuia, oare, să pătimească acestea Hristos și să intre în slava Sa? Și începând de la Moise și de la toți prorocii le-a tâlcuit lor, din toate scripturile, locurile ce erau despre El. Și s-au apropiat de satul unde se duceau, iar El Se făcea că merge mai departe, dar ei L-au rugat stăruitor, zicând: rămâi cu noi, căci este spre seară și s-a plecat ziua; și a intrat, ca să rămână cu dânșii. Și când a stat împreună cu ei la masă, luând El pâinea, a binecuvântat-o și, frângând, le-a dat lor. Atunci s-au deschis ochii lor și L-au cunoscut; dar El S-a făcut nevăzut de lângă dânșii. Iar ei au zis unul către altul: oare nu ardea în noi inima noastră când ne vorbea pe cale și când ne tâlcuia Scripturile? Și sculându-se în acel ceas, s-au întors în Ierusalim și au găsit adunați pe cei unsprezece și pe cei ce erau împreună cu ei, care ziceau că într-adevăr Domnul a înviat și S-a arătat lui Simon. Atunci ei au povestit cele ce se îmtâmplaseră pe cale și cum a fost cunoscut de ei la frângerea pâinii.” Ev. Luca 24, 12-35

În cuvântul de învățătură Părintele Cristian Porumb a vorbit despre arătarea lui Hristos înviat apostolilor Săi în drumul spre Emaus.

Temeiul învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos îl reprezintă însăși arătarea Acestuia după înviere. Sfântul Evanghelist Luca ne prezintă evenimentele arătărilor de după înviere. Ne spune despre arătarea către mironosițe, ne spune despre arătarea celor doi ucenici, Luca și Cleopa, în drumul spre Emaus, apoi ne spune despre arătarea Lui Apostolilor Săi pe care îi trimite la propovăduire, îndemnându-i să boteze în numele Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh.
Ne vom opri asupra celei de a doua arătări, cea către Luca și Cleopa, în drumul spre Emaus. Este o relatare simplă dar care este încărcată de un profund caracter euharistic. Doi ucenici triști pentru evenimentele ce s-au întâmplat în Ierusalim în zilele care au trecut mergeau spre Emaus. Aceștia erau cu multe întrebări fără răspuns întrucât ei Îl așteptau pe Mesia ca pe un conducător, o personalitate istorică ce avea să elibereze poporul ales din stăpânirea romană. Ei L-au văzut pe Hristos mort și răstignit, motiv pentru care sufletele lor erau cuprinse de confuzie și tristețe. În drumul lor spre Emaus, ei se întâlnesc cu străinul care merge cu ei spre Emaus, purtând un dialog cu El. Ucenicii nu Îl recunosc pe Hristos. Am putea spune că și în zilele noastre Hristos este omul care se apropie de omenire, călătorește împreună cu ea și dă sens vieților noastre prin înviere. Aprofundând această călătorie și dialog dintre cei doi și străinul de pe cale, observăm că cei doi ucenici se apropie de acel străin, realizându-se o legătură spirituală prin numele lui Iisus Hristos, iar acest dialog cu caracter revelator îi face pe cei doi să Îl roage pe străin să rămână cu ei peste noapte. Iată cum Hristos ajunge să poposească alături de cei doi prin cuvântul Lui înțelept și astfel, la frângerea pâinii, Mântuitorul le deschide mintea celor doi ucenici și în momentul acela Hristos S-a făcut nevăzut de la fața lor. Iată cum ucenicii L-au recunoscut pe Hristos prin experiența euharistică. În acel moment trupul lui Hristos era spiritualizat, motiv pentru care nu a rămas să mănânce din pâinea pe care a frânt-o, ci S-a dăruit pe Sine ucenicilor Săi în Taina Euharistiei în mod real în acel moment. Exegeții biblici spun că Mântuitorul S-a contopit cu această pâine și S-a dat pe sine spre hrană acelor ucenici.

Noi, astăzi, săvârșim această frângere a pâinii prin Taina Sfintei Împătășanii la Sfânta Liturghie și astfel ne facem părtași la două tipuri de cunoaștere: o cunoaștere a Mântuitorului prin cuvânt, spre înțelepțirea minții, pentru care e suficient să citim Sfintele Scripturi, dar aceasta nu este suficientă, ci este necesară cunoașterea duhovnicească, iar aceasta se realizează prin Sfânta Euharistie, prin rugăciune, prin fapte bune și prin dobândirea virtuților creștine. Perioada de post a fost spre pregătirea minții și a sufletului, iar spre finalul postului cu siguranță fiecare dintre noi am fost la duhovnic unde ne-am mărturisit păcatele și astfel ne-am curățat pentru a-L primi pe Hristos euharistic cu care ne-am unit ontologic, ființial, prin Taina Sfintei Împărtășanii.

Să încercăm ca în aceste zile pline de lumină să păstrăm pe Hristos cât mai viu și mai deplin în inimile noastre, bucurându-ne și simțind puterea învierii Lui, Amin!

09.04.2018 A doua zi de Pasti

Azi, 9 Aprilie 2018, Biserica Ortodoxă continuă praznicul învierii Domnului nostru Iisus Hristos. De asemenea, în această zi facem pomenirea Sf. Mc. Eupsihie și Sf. Mc. Vadim.
La biserica noastră slujba Sfintei Liturghii a fost săvârșită de Preacucernicul Părinte Petru Brisc, Preacucernicul Părinte Cristian Porumb și Preacucernicul Părinte Diacon Bogdan Fluieraș. În cadrul acesteia pericopa evanghelică a fost citită de Părintele Diacon Bogdan Fluieraș, iar cuvântul de învățătură a fost rostit de Părintele Petru Brisc.



EVANGHELIA ZILEI:

„Pe Dumnezeu nu L-a văzut nimeni vreodată. Fiul Cel Unul-Născut, Care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut. Iată mărturia făcută de Ioan, când au trimis iudeii, din Ierusalim, preoți și leviți ca să-l întrebe: tu cine ești? El a mărturisit și n-a tăgăduit, a mărturisit: nu sunt eu Hristos. Ei l-au întrebat pe el: Dar ce ești? Ilie ești tu? Și a zis el: nu sunt. Ești tu Proorocul? Și le-a răspuns: nu. Atunci i-au zis: cine ești?, ca să dăm un răspuns celor ce ne-au trimis. Ce spui tu de tine însuți? Și el a zis: eu sunt glasul celui ce strigă în pustie: îndreptați calea Domnului, precum a zis Isaia prorocul. Iară cei trimiși erau dintre farisei. Apoi l-au întrebat și i-au zis: atunci pentru ce botezi, dacă nu ești tu Hristos, nici Ilie, nici Prorocul? Răspuns-a lor Ioan, zicând: eu botez cu apă; dar în mijlocul vostru Se află Acela pe care voi nu-L știți. Acela este Cel Care vine după mine, Care mai înainte de mine a fost și Căruia eu nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua încălțămintelor Lui. Acestea s-au petrecut în Vitavara, dincolo de Iordan, unde boteza Ioan.” Ev. Ioan 1, 18-28

În cuvântul de învățătură Părintele Petru Brisc a abordat tema darurilor păcii și bucuriei redate de învierea lui Hristos.

Ne aflăm la sărbătoarea sărbătorilor și temelia creștinismului nostru. Așa cum spune Sf. Ap. Pavel „dacă Hristos nu ar fi înviat, zadarnică ne-ar fi propovăduirea, zadarnică ne-ar fi credința”. Dar dacă ceilalți întemeietori de religii au un mormânt, și Hristos are un mormânt, dar al Lui este gol, pentru că Dumnezeul nostru este viu. Bucuria învierii este cea care a împreunat cerul cu pământul. Este cea care a bucurat îngerii, oamenii, inclusiv pe acei oameni care erau ținuți în legăturile iadului.

Cu alte cuvinte, marele dar al învierii lui Hristos este posibilitatea unei existențe veșnic fericite în împărăția lui Dumnezeu. Învierea ne arată că noi oamenii suntem, cu adevărat, nemuritori. Învierea ne arată că și de pe ușa mormântului nostru Hristos va rostogoli piatra și ne va învia. Dar între toate darurile învierii, care sunt multe, pe care le cântăm și pe care le-au surprins de multe ori poeții și proorocii le-au surprins în scrierile lor, aș dori să ne oprim asupra a două daruri pe care ni le-a dat Hristos prin înviere: darul păcii și darul bucuriei.

De ce doresc să medităm la acestea? Pentru că sunt primele daruri ale învierii prin care Hristos ne îndeamnă să le împlinim. La vecernia din Duminica Patimilor numită „a doua înviere” ni se arată cum Hristos a venit în mijlocul ucenicilor și le-a spus „Pace vouă!”. Știm că și înainte de patimi Hristos le-a spus ucenicilor că le dă pacea, dar pacea pe care a adus-o Hristos după înviere este acea pace creștină ce presupune 3 direcții: pacea lui Dumnezeu cu omul, pacea omului cu sine și pacea omului cu semenii săi. În slujba Maslului există o rugăciune, a treia, unde preotul se roagă „ridică-I pe cei de față din patul chinuirii”. Acest așternut nu înseamnă neapărat boală. Omului, când nu este împăcat, nu îi trebuie mai mare boală. Sufletul are durerile și rănile lui, iar una este aceea de a nu fi împăcat. Hristos ne-a spus la înviere „Pace vouă!”, adică El ne aduce acest mare dar al păcii, ca oamenii să poată fi împăcați cu ei, cu Dumnezeu și mai ales cu semenii. Vedeți, slujba învierii și toate slujbele din această perioadă surprind acest aspect: „unii pe alții să ne îmbrățișăm” și „să zicem fraților și celor ce ne urăsc pe noi”.

Am auzit cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur în noaptea de Paști. Sfântul Ioan Gură de Aur care era un predicator extraordinar, dar și foarte exigent, și ați văzut cu câtă bucurie ne îndeamnă „și cel ce a postit, și cel ce nu a postit, bucurați-vă!”, ceea ce înseamnă că omul, prin înviere, primește acest dar al păcii care îl face să ia liniște sufletească. Fără a avea acest dar omul nu poate nici măcar muri. Poetul nostru Mihai Eminescu a surprins acest fapt și a zis: „ca să pot muri liniștit, pe mine mie redă-mi”, iar marele nostru teolog Dumitru Stăniloae îi dă răspunsul așa „prin patima și învierea Sa, Hristos ne-a redat pe noi nouă înșine”, adică ne-a reașezat, ne-a dat acea pace cu care să mergem în împărăția lui Dumnezeu care este o împărăție a păcii.

Și nu întâmplător celălalt dar al învierii este bucuria. Hristos le spune femeilor mironosițe „bucurați-vă!”. Aceste două daruri se leagă, sunt indisolubile. Unde nu este pace sufletească, oare poate exista bucurie? Mai știe omul zilelor noastre să se bucure? Bucuria este un dar Dumnezeiesc. Este un dar al învierii. Această bucurie a învierii nu înseamnă doar o bucurie materială, la care din păcate ne ducem de multe ori, dacă vreți, bucuria materială este o extindere firească a bucuriei sufletești, dar dacă sufletul nu știe să se bucure, atunci omul se simte îmbătat de bucuria trupească. De aceea este mare lucru să știi să te bucuri! E mare lucru să știi să trăiești cu bucurie o sărbătoare. Acest lucru vine din acea pace, liniște pe care ne-o aduce învierea.

Să ne amintim de Sfântul Serafim de Sarov pentru care fiecare om pe care îl întâlnea era o bucurie. Când se întâlnea cu cineva îi spunea „bucuria mea, Hristos a înviat!”. Acesta era salutul lui. De ce oare? Pentru că sufletul său era împăcat. Era în pace cu sine, în pace cu Dumnezeu și în pace cu semenii săi. De aceea spunem noi că acum toate s-au umplut de lumină și toate s-au umplut de bucurie pentru că Hristos a înviat.
Cum să ne mai bucurăm când viața de multe ori ne supune la atâta nevoință, necaz, suferință, multe griji? Cum să le depășească pe acestea omul? Noi credem în Hristos cel înviat! El a biruit moartea și iadul! Nu poate fi biruitor și în necazurile noastre? „Domnul este luminarea mea și Mântuitorul meu, de cine mă voi teme?” ne spune Sfânta Scriptură! Noi credem în Hristos cel înviat și puterea Lui este nemăsurată! De aceea trebuie să ne bucurăm indiferent de ce avem în viața noastră! Toate le lăsăm în brațele lui Hristos cel înviat!

De aceea vedem că învierea este cântată, este meditată, este gândită nu numai de teologi. Eu cred că cea mai frumoasă icoană a praznicului învierii Domnului a făcut-o poetul George Coșbuc prin poemul „La Paști”. Aș dori să subliniez acele versuri care ne vorbesc de darurile învierii. Daruri care ne bucură atât viața, dar și natura. Ne vorbește poetul de darul acesta al bucuriei care trebuie să șteargă orice lacrimă pentru că Dumnezeul nostru este viu și atotputernic. Spune poetul:

Prin pomi e ciripit si cant,
Vazduhu-i plin de-un rosu soare,
Si salciile-n alba floare
E pace-n cer si pe pamant.
Rasuflul cald al primaverii
Adus-a zilele-nvierii.
Biserica, pe deal mai sus,
E plina astazi de lumina,
Ca-ntreaga lume este plina
De-acelasi gand, din cer adus:
In fapta noastra ni e soartea
Si viata este tot, nu moartea.
Pe deal se suie-ncetisor
Neveste tinere si fete,
Batrani cu iarna vietii-n plete;
Si-ncet, in urma tuturor,
Vezi sovaind cate-o batrana
Cu micul ei nepot de mana.
Ah, iar in minte mi-ai venit
Tu, mama micilor copile!
Eu stiu ca si-n aceste zile
Tu plangi pe-al tau copil dorit!
La zambet cerul azi ne cheama
Sunt Pastile! Nu plange, mama!”

Sunt Paștile și orice lacrimă trebuie să dispară pentru că Hristos ne-a adus pacea și bucuria, Amin!

08.04.2018 Invierea Domnului (Sfintele Pasti)

Azi, 8 Aprilie 2018, Biserica Ortodoxă prăznuiește Învierea Domnului, cea mai mare sărbătoare a creștinătății, momentul în care Hristos a oferit neamului omenesc mântuirea.
La biserica Sf. Ier. Nicolae și Sf. Ap. Toma din Zalău marele praznic a început la miezul nopții cu slujba de înviere oficiată de Preacucernicul Părinte Ionuț Pop, Preacucernicul Părinte Petru Brisc, Preacucernicul Părinte Cristian Porumb și Preacucernicul Părinte Diacon Bogdan Fluieraș. Biserica a fost neîncăpătoare de mulțimea credincioșilor prezenți în noaptea care a fost luminată de lumina din sufletele oamenilor primitori ai învierii Domnului, dar și din lumânările cu care au înconjurat biserica lor de suflet., iar la finalul slujbei au luat sfintele paști care anul acesta au fost aduse prin jertfa familiei Stoica Dan și Adina. Pe această cale le mulțumim și Îl rugăm pe bunul Dumnezeu să le răsplătească însutit și să îi binecuvinteze cu darurile Sale cele bogate.
Praznicul Învierii Domnului a continuat dimineața cu Sfânta Liturghie în care aceiași preacucernici părinți au vestit învierea, iar la finalul slujbei Părintele Diacon Bogdan Fluieraș a dat citire Pastoralei la Învierea Domnului primită de la Preasfințitul Petroniu, episcopul Sălajului.

EVANGHELIA ZILEI:
„La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era dintru început la Dumnezeu. Toate printr-Însul s-au făcut; și fără Dânsul nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. Într-Însul era viață și viața era lumina oamenilor. Și lumina în întuneric luminează, și întunericul pe ea n-a cuprins-o. Fost-a om trimis de la Dumnezeu, iar numele lui era Ioan. Acesta a venit spre mărturie, ca să mărturisească despre Lumină, ca toți să creadă prin el. Nu era el Lumina, ci ca să mărturisească despre Lumină. Cuvântul era Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul ce vine în lume. În lume era și lumea printr-Însul s-a făcut, dar lumea nu L-a cunoscut. Întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit. Iar celor câți L-au primit pe Dânsul și cred în Numele Lui le-a dat putere ca să se facă fiii lui Dumnezeu, fiind născuți nu din sânge, nici din poftă trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu. Și Cuvântul S-a făcut trup și S-a sălășluit între noi și am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har și adevăr. Ioan mărturisea despre Dânsul și striga, zicând: Acesta era despre Care am zis: Cel Care vine după mine a fost înaintea mea, pentru că mai înainte de mine era. Și din plinătatea Lui noi toți am luat și har peste har, pentru că legea s-a dat prin Moise, iar harul și adevărul au venit prin Iisus Hristos.” Ev. Ioan 1, 1-17

† Petroniu
Prin harul lui Dumnezeu Episcopul Sălajului
Iubitului cler, cinului monahal și dreptcredincioșilor
creștini din cuprinsul Episcopiei Sălajului:
Har, pace, ajutor și milă de la Dumnezeu,
iar de la Noi, arhierești binecuvântări!
Iubiți credincioși,
Hristos a înviat!
„Praznic al praznicelor și sărbătoare a sărbătorilor”, Învierea dă sens morții Domnului Hristos pe cruce. Ea explică tot ceea ce precede și tot ceea ce urmează morții Sale. Fără Înviere, viața creștinilor își pierde orice sens. Sfântul Apostol Pavel a afirmat în acest sens: „Dacă nu există înviere a morților, atunci nici Hristos n-a înviat. Iar dacă Hristos n-a înviat, atunci zadarnică este propovăduirea noastră, zadarnică este și credința voastră. Ba încă ne aflăm și martori mincinoși ai lui Dumnezeu, pentru că împotriva lui Dumnezeu am mărturisit că El L-a înviat pe Hristos, pe Care deci nu L-a înviat, de vreme ce morții nu învie. Că dacă morții nu învie, atunci nici Hristos n-a înviat. Iar dacă Hristos n-a înviat, zadarnică vă este credința, voi sunteți încă în păcatele voastre. Și atunci, și cei ce au adormit întru Hristos au pierit. Iar dacă noi numai pentru viața aceasta nădăjduim în Hristos, suntem mai de plâns decât toți oamenii” (I Corinteni 15,13-19).

Învierea Mântuitorului nu este prezentată în Sfintele Evanghelii, pentru că niciun om nu a fost martor al unirii sufletului Domnului Hristos cu trupul, al ridicării Sale de pe piatra pe care trupul Îi fusese întins și al ieșirii Lui din mormânt, cu toate că acesta era străjuit. Trupul Mântuitorului era înduhovnicit, de aceea a ieșit din mormânt așa cum a trecut prin ușile încuiate, când li s-a arătat Sfinților Apostoli după Înviere (Ioan 20,19). Străjerii nu L-au văzut pe Domnul Hristos ieșind din mormânt, ci s-au înspăimântat de îngerul care a răsturnat piatra de la ușa mormântului. Sfântul Evanghelist Matei relatează în acest sens: „Iată s-a făcut cutremur mare, că îngerul Domnului, coborând din cer și venind, a prăvălit piatra de la ușă și ședea deasupra ei. Și înfățișarea lui era ca fulgerul și îmbrăcămintea lui albă ca zăpada. Și de frica lui s-au cutremurat cei ce păzeau și s-au făcut ca morți” (Matei 28,2-4).

Spre deosebire de alte evenimente din viața Mântuitorului, despre care Sfintele Evanghelii abundă în informații, despre momentul exact al Învierii Domnului Hristos din morți acestea nu vorbesc nimic. Întrucât Sfintele Evanghelii cât și tradiția Bisericii păstrează tăcerea în ceea ce privește acest moment și nu spun cum a înviat Mântuitorul, în iconografia ortodoxă Învierea Domnului Hristos nu a fost reprezentată niciodată. Caracterul de nedescris al acestui eveniment de către mintea omenească este motivul pentru care nu este înfățișat în icoană.

Pe când trupul Mântuitorului zăcea în mormânt, sufletul Acestuia a coborât la iad, pentru a elibera de acolo sufletele drepților Vechiului Testament ținute în robie de către diavol, de aceea unica reprezentare justificată a Învierii Domnului Hristos este coborârea Lui la iad, care este completată de icoana femeilor mironosițe la mormântul Mântuitorului.

Despre prezența femeilor purtătoare de mir la mormânt citim în Sfintele Evanghelii: „După ce a trecut sâmbăta, pe când se lumina de ziua cea dintâi a săptămânii, Maria Magdalena și cealaltă Marie au venit să vadă mormântul. Și iată s-a făcut cutremur mare, că îngerul Domnului, coborând din cer și venind, a prăvălit piatra de la ușă și ședea deasupra ei. Și înfățișarea lui era ca fulgerul și îmbrăcămintea lui albă ca zăpada. Și de frica lui s-au cutremurat cei ce păzeau și s-au făcut ca morți. Și intrând în mormânt, femeile au văzut un tânăr șezând în partea dreaptă, îmbrăcat în veșmânt alb, și s-au înspăimântat. Iar el le-a zis: «Nu vă temeți, că știu că pe Iisus Cel răstignit Îl căutați: nu este aici, căci S-a sculat precum a zis. Veniți de vedeți locul unde a fost pus; și mergând degrabă, spuneți-le ucenicilor Săi că S-a sculat din morți; și iată că va merge mai înainte de voi în Galileea; acolo Îl veți vedea. Iată, eu v-am spus»” (Matei 28,1-7 și Marcu 16,5).

Astfel, urmând Sfânta Scriptură și tradiția Bisericii, cele două compoziții iconografice autentice ale Învierii Domnului Hristos din morți sunt: „coborârea la iad” și „femeile mironosițe la mormânt”.

În afară de aceste două icoane ale Învierii, în unele biserici Mântuitorul este reprezentat ieșind din mormânt cu un steag sau cu o cruce într-o mână. Această compoziție iconografică nu este ortodoxă, ci apuseană. Ea a dominat în Răsărit când pictura ortodoxă a fost îndepărtată de tradiția ei, din cauza influenței picturii Renașterii.

În icoana în care Domnul Hristos este reprezentat ieșind din mormânt în fața străjerilor înspăimântați, Acesta apare ca biruitor asupra morții, dar îl vedem înviind numai pentru Sine, de parcă nu ar fi eliberat sufletele drepților din iad, cu care a intrat în rai. În această reprezentare iconografică aspectul comunitar al Învierii dispare, ori prorocul Isaia a scris că „El a fost străpuns pentru păcatele noastre și a fost zdrobit pentru fărădelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră și prin rănile Lui noi toți ne-am vindecat” (Isaia 53,5). Sfântul Apostol Pavel a afirmat și el că „Hristos este capul trupului, al Bisericii, El, Care este începutul, întâiul-născut din morți, ca să fie El cel dintâi întru toate. Că după cum toți mor în Adam, tot așa toți vor învia întru Hristos” (Coloseni 1,18 și I Corinteni 15,22).

Ținând cont de cele prezentate până acum, în cele ce urmează vom explica în amănunt cele două icoane autentice ale Învierii Domnului Hristos din morți.

a. Coborârea Mântuitorului la iad

În centrul icoanei Învierii îl vedem pe Domnul Hristos în picioare, călcând porțile iadului și strălucind de lumină. Mântuitorul apare ca Domn al Vieții, biruitor al tenebrelor morții. Trupul Său înviat este însuflețit de Dumnezeu Tatăl, dar mai ales de Sfântul Duh, de la Care provine strălucirea îmbelșugată a energiilor divine. Domnul Hristos este în întregime lumină, iar toată ființa Lui anunță zorile unei zile noi.

Cu o mișcare plină de forță, Mântuitorul îi scoate din iad pe Adam și Eva, care șezând în genunchi imploră izbăvire. Sfărâmând porțile iadului, Domnul Hristos îi prinde cu putere de mână pe protopărinți, smulgându-i din întunericul morții.

Mântuitorul se întoarce biruitor din lupta Sa cu diavolul, avându-i ca primă pradă a biruinței pe Adam și Eva, pe care-i scoate din iad. Strânsa legătură dintre Hristos cel înviat și protopărinți, pe care îi ia cu Sine în propria-I înviere, anunță vestea cea bună a învierii tuturor celor morți. După ce a zdrobit și a călcat în picioare porțile iadului, Mântuitorul și-a întins brațele, i-a prins de mâini pe Adam și Eva, cu care a ieșit din iad, împreună cu toți drepții Vechiului Testament.
În acest timp veșmântul Domnului Hristos fâlfâie datorită dinamismului și grabei cu care a ieșit din iad.
Sleiți de putere, fiindcă sunt treziți din somnul morții (păcatul), Adam și Eva Îl privesc bucuroși, dar obosiți pe Mântuitorul, Care îi smulge din iad, apucându-i cu brațele Sale. Protopărinții își întind către Domnul Hristos mâna rămasă liberă, într-o mișcare de întâmpinare și totodată de rugăciune spre Răscumpărătorul lor.
Mântuitorul este flancat de două grupuri de oameni, egale ca mărime și cu ceva mai mici decât El. În dreapta Domnului Hristos, în spatele lui Adam, sunt drepții, în fruntea cărora se găsește Abel, cel dintâi dintre oameni care a gustat moartea. În stânga Mântuitorului, în spatele Evei, sunt regii evreilor, în frunte cu David și Solomon, precum și profeții, cel mai aproape de Hristos cel înviat fiind Sfântul Ioan Botezătorul, care a fost trimis în iad pentru a anunța venirea Domnului vieții. Înaintemergătorul Îl arată cu mâna pe Cel pe care L-a botezat în râul Iordan. Cei din iad au o poziție de întâmpinare și rugă. Toți Îl recunosc pe Mântuitorul și arată acest lucru prin gesturile și atitudinea lor.

În unele icoane ale coborârii Domnului Hristos la iad avem reprezentate și alte personaje, pe care le recunoaștem datorită unor particularități definitorii. Astfel, uneori îl vedem pe Moise, care are în mâini tablele legii.

Întreaga parte de jos a icoanei este ocupată de temnița cea întunecoasă a iadului. Aici a coborât Mântuitorul pentru a elibera din robia diavolului și a morții pe cei ținuți captivi de veacuri.
În unele icoane ale Învierii, în mijlocul iadului, moartea este reprezentată printr-un bătrân legat în lanțuri de doi îngeri, în semn că a fost biruită de Hristos cel înviat.
În alte icoane, în tenebrele iadului se găsesc două căpetenii ale demonilor, ghemuite una în alta de teama Mântuitorului, care a călcat moartea și a surpat puterea diavolului.
Desființarea puterii morții o vedem în porțile sfărâmate ale iadului, în cheile și cuiele rupte și împrăștiate în mijlocul temniței iadului, care a fost golită de cei ținuți captivi.
În unele reprezentări iconografice, deasupra mandorlei Domnului Hristos, patru îngeri poartă cu mult respect crucea Lui cea mântuitoare.
În partea de sus a unor icoane întâlnim tronul Etimasiei sau scaunul gol care Îl așteaptă pe Fiul lui Dumnezeu întrupat pentru Judecata universală. Pe acest tron se află un porumbel, care Îl reprezintă pe Sfântul Duh, Sfânta Evanghelie, conform căreia va fi judecată omenirea, coroana de spini, buretele și sulița cu care a fost împuns Mântuitorul sau numai o parte dintre aceste obiecte folosite după condamnarea la moarte a Domnului Hristos de către Ponțiu Pilat.

b. Icoana femeilor mironosițe la mormânt

Cea de-a doua icoană a Învierii Mântuitorului, care vine în completare la „coborârea la iad”, este cea a „femeilor mironosițe la mormânt”.

Duminică dis-de-dimineață femeile purtătoare de mir s-au dus la mormântul Domnului Hristos pentru a-i unge trupul cu miresme. Cu acest prilej, ele au devenit cele dintâi care au aflat vestea minunată a Învierii Mântuitorului din morți. Sfântul Evanghelist Marcu scrie în acest sens: „După ce a trecut ziua sâmbetei, Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacob, și Salomeea au cumpărat miresme, ca să vină să ungă trupul lui Iisus. Și foarte de dimineață, în prima zi a săptămânii, pe când răsărea soarele, au venit la mormânt. Și ziceau între ele: «Cine ne va prăvăli nouă piatra de la ușa mormântului?», căci era foarte mare. Dar, ridicându-și ochii, au văzut că piatra fusese răsturnată. Și, intrând în mormânt, au văzut un tânăr șezând în partea dreaptă, îmbrăcat în veșmânt alb, și s-au înspăimântat. Dar el le-a zis: «Nu vă înspăimântați! Pe Iisus Nazarineanul Îl căutați, pe Cel răstignit? A înviat! Nu este aici. Iată locul unde L-au pus. Mergeți însă și spuneți-le ucenicilor Săi și lui Petru că va merge mai înainte de voi în Galileea; acolo Îl veți vedea, așa cum v-a spus” (Marcu 16,1-7).

În această icoană îngerul este îmbrăcat în veșmânt alb și șade pe piatra răsturnată de la ușa mormântului, arătându-le femeilor locul în care a zăcut trupul mort al Mântuitorului, în care se află acum doar giulgiul.

Mironosițele au vase de mirodenii în mâini și se uită înspăimântate la giulgiul Domnului Hristos, care are exact forma scutecelor Pruncului Iisus din icoana Nașterii.

În spatele mormântului se vede grota întunecată a iadului, care este goală, pentru că, prin coborârea cu sufletul la iad, Domnul Hristos a eliberat de acolo sufletele drepților Vechiului Testament care erau ținute în robie și a urcat cu ele în rai.

În alte reprezentări iconografice vedem doi îngeri înveșmântați în alb, care stau în picioare la cele două capete ale mormântului. Ei le arată femeilor mironosițe mormântul gol, în care se află doar giulgiul Mântuitorului.

Iubiți fii sufletești,
Domnul nostru Iisus Hristos nu a murit, nici nu a înviat pentru Sine, ci pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire, de aceea am explicat astăzi icoanele învierii, care înfățișează aspectul comunitar al biruirii morții de către Mântuitorul, fiindcă orice icoană prezintă prin culori ceea ce Evanghelia vestește prin cuvânt. În ochii Bisericii, icoana nu este o artă care ilustrează Sfânta Scriptură; ea este un limbaj care îi corespunde, care îi este echivalent, corespunzând nu literei biblice și nici cărții ca obiect, ci propovăduirii evanghelice, adică tocmai cuprinsului Sfintei Scripturi, sensului ei, așa cum se întâmplă cu textele liturgice. De aceea, în Biserică, icoana are același rol ca și Sfânta Scriptură, întrunind aceeași semnificație liturgică, dogmatică și educativă.
Așa cum Mântuitorul a înviat, cu toții vom învia, la a doua Lui venire, când vom fi judecați pentru gândurile, cuvintele și faptele noastre, în funcție de care vom primi răsplată sau pedeapsă veșnică. Drept aceea să împlinim porun

06.04.2018 Denia Prohodului Domnului

Azi, 6 Aprilie 2018 Biserica Ortodoxă se află în Sfânta și Marea Vineri, ziua în care Mântuitorul nostru a fost răstignit pe cruce pe Muntele Golgota, deschizând porțile Împărăției cerurilor prin moartea și învierea Sa din morți.
La biserica noastră slujba Prohodului Domnului a fost săvârșită de Preacucernicul Părinte Ionuț Pop, Preacucernicul Părinte Petru Brisc, Preacucernicul Părinte Cristian Porumb și Preacucernicul Părinte Diacon Bogdan Fluieraș.

In Vinerea Mare se face pomenire de sfintele, mantuitoarele si infricosatoarele Patimi ale Mantuitorului. Rastignirea nu era practicata de evrei. Cu exceptia crucificarii a 800 de locuitori ai Ierusalimului de catre regele Alexandru Ianeul in 87 i.Hr., in Palestina aceasta pedeapsa era aplicata doar de catre autoritatea romana. Cel care primea condamnarea la moartea pe cruce era dezbracat de haine, biciuit si obligat sa parcurga drumul pana la locul executiei, cu barna orizontala a crucii in spate, legata de mainile intinse. Sentinta era pronuntata de catre conducatorul provinciei intr-un loc public.

Din Scriptura aflam ca dupa ce Hristos a fost biciuit, Pilat, spalandu-se pe maini, rosteste sentinta. Mantuitorul Hristos este trimis spre locul rastignirii, purtandu-Si crucea.
Ajuns la locul executiei, bratul orizontal al crucii era fixat cu ajutorul cuielor de bratul vertical infipt din timp in pamant, iar picioarele condamnatului puteau fi asezate pe un scaunel de picioare, ceea ce usura durerile, dar lungea supliciul. Ele puteau fi si tintuite fara sprijin, usor indoite, cu talpile lipite de stalpul vertical. In varful acestuia se fixa o scandura pe care era consemnata vina condamnatului, in cazul Domnului: "Iisus Nazarineanul, Regele Iudeilor".
Trupul mort, coborat de pe cruce, putea fi aruncat intr-o groapa comuna, impreuna cu instrumentele executiei sau putea fi incredintat oricui s-ar fi milostivit sa-l ingroape.
Din Sfintele Evanghelii cunoastem ca Iosif din Arimateea l-a coborat pe Domnul de pe Cruce si l-a ingropat impreuna cu Nicodim, in mormantul sau aflat intr-o gradina din apropierea locului rastignirii.

Moartea biruita prin moartea lui Hristos
Moartea a intrat in creatie prin despartirea omului de Dumnezeu. Din iubire fata de om, Fiul Lui Dumnezeu S-a intrupat si a primit moartea de buna voie. A primit-o nu din curiozitate, ci pentru a o invinge. Astfel, Hristos intoarce rostul mortii. In loc de mijloc de trecere la cel mai redus grad de viata, ea e folosita de El ca mijloc de biruire a ei, afirma parintele Dumitru Staniloae. El a invins moartea nu numai pentru ca a fost Dumnezeu, ci si pentru ca umanitatea Lui a fost fara de pacat.

Pentru Hristos moartea nu era inevitabila, deoarece El fiind strain de pacat nu purta in Sine germenele mortii. Hristos nu moare de o moarte naturala, rezultat al unui proces ce culmineaza cu descompunerea fizica, nu este atins de vreo boala, ci primeste moartea de buna voie. De aceea indura moartea in toata grozavia ei, moartea prin excelenta.
Moartea suportata de Hristos naste in noi, daca ne unim cu El, o stare noua, de incetare a alipirii egoiste si patimase la cele ale lumii si de daruirea vointei Lui de a ne iubi unii pe altii. Iar aceasta ne da puterea de a birui si noi moartea.
Spre deosebire de noi, care induram moartea in mod pasiv, ca pe o consecinta a pacatului, Hristos a intampinat-o in stare de maxima concentrare spre a o birui. In canonul pascal compus de Sfantul Ioan Damaschin se canta: "Praznuim omorarea mortii".
Din Sfintele Evanghelii aflam ca in momentul in care Hristos Si-a dat duhul, s-a aratat o serie de semne miraculoase: catapeteasma templului s-a rupt, pamantul s-a cutremurat, pietrele s-au despicat si multe trupuri ale celor adormiti au inviat.

Punerea in mormant a Domnului
De teama ca trupurile celor osanditi sa nu ramana pe cruce si a doua zi, cand se praznuiau Pastile, iudeii cer permisiunea lui Pilat sa se zdrobeasca fluierele picioarelor osanditilor si apoi sa fie coborati de pe cruce. Se folosea acest procedeu spre a grabi moartea celor rastigniti. Dupa ce primesc acordul de la Pilat, ostasii zdrobesc fluierele picioarelor celor doi talhari, deoarece acestia inca nu murisera. Cand au venit insa la Hristos, au constatat ca El murise si atunci nu I-au mai zdrobit oasele. Spre a se convinge ca Hristos a murit cu adevarat, un ostas i-a impuns coasta cu sulita si indata au tasnit sange si apa.
Iosif din Arimateea si cu Nicodim iau trupul lui Hristos de pe cruce, il ung cu aromate si il infasoara intr-un giulgiu. Pe cap ii pun o mahrama, implinind astfel, intru totul datina iudaica a inmormantarii.
Evanghelistul Matei spune ca mormantul in care Hristos a fost pus apartinea lui Iosif, iar de la Ioan aflam ca era "un mormant nou, in care nu mai fusese nimeni ingropat" (19, 41).
Iudeii vor pecetlui piatra mormantului in nadejdea ca uitarea sa-L acopere definitiv pe Cel ce zacea acolo. Dar ei nu vor putea opri astfel nici coborarea la iad si nici invierea lui lisus, urmata de raspandirea noii credinte.
Mormantul lui Hristos ramane gol. Nu mai este cum spunem noi "locas de veci". Acest mormant ne vesteste ca si mormintele noastre vor ramane goale.



Slujba Prohodului

Vinerea Mare este zi aliturgica, adica nu se savarseste nici una dintre cele trei Sfinte Liturghii. Ceremonia principala din aceasta zi este scoaterea Sfantului Epitaf din altar si asezarea lui pe o masa in mijlocul bisericii. Prin scoaterea Sfantului Epitaf retraim coborarea de pe Cruce a lui Hristos si pregatirea Trupului Sau pentru inmormantare.
Seara se canta Prohodul si se inconjoara biserica cu Sfantul Epitaf. Este o procesiune de inmormantare. Epitaful pe care il poarta preotii ajutati de credinciosi simbolizeaza trupul Mantuitorului. Dupa procesiunea din jurul bisericii, Sfantul Epitaf este asezat pe Sfanta Masa din altar, unde ramane pana la Inaltare. Punerea pe Sfanta Masa reprezinta punerea Domnului in mormant.

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14




Groupromo Publicitate - Realizare pagini web ,imagine ,publicitate si promovare online www.groupromo.ro