+ Font | - Font

Home

Despre preot paroh Monografia bisericii "Sfantul Nicolae"

Ultimele Evenimente

Parintele Vicar Ionut Pop primeste crucea Mexicului 12.09.2017 Biserica noastra in Ziarul ”Lumina” Parintele vicar Ionut Pop primeste Crucea Patriarhala estoniana 23.04.2017 Duminica Tomii (hramul de vară al parohiei noastre) PS Petroniu si Pr. Ionut Pop in vizita in Madagascar 18.12.2016 Corala Armonia din Constanta in concert la Sf. Nicolae 04.12.2016 Duminica a 27-a dupa Rusalii (PS Petroniu si PS Qais in parohia Sfantul Nicolae) 08.05.2016 Duminica Tomii (hramul de vara al bisericii noastre) 28.04.2016 Denia celor 12 Evanghelii 06.12.2015 Slujba arhiereasca de Sfantul Nicolae, hramul bisericii noastre

Ultimele Noutati

Preacucernicul Părinte Paroh Ionuț Pop a primit funcția de Vicar Eparhial PROGRAMUL liturgic în Postul Mare PROGRAMUL Intrarii in Postul cel Mare Programul Paraclisului Maicii Domnului

Ultimele Stiri

Patriarhul României aniversează împlinirea vârstei de 63 de ani O opinie tendențioasă nu poate înlocui o certitudine multiseculară

Meteo


Promovare

 • Mitropolia Clujului, Maramureșului și Sălajului http://www.mitropolia-clujului.ro/
Mitropolia

 • EPISCOPIA SALAJULUI www.episcopiasalajului.ro



 

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15

24.06.2018 Duminica a 4-a după Rusalii -Nașterea Sf. Prooroc Ioan Botezătorul (Vindecarea slugii sutașului)

Astăzi, 24.06.2018, Biserica Ortodoxă Română face pomenirea Sf. Ier. Niceta de Remesiana. De asemenea, în această Duminică, a 4-a după Rusalii, prăznuim Nașterea Sf. Prooroc Ioan Botezătorul, precum și Aducerea moaștelor Sf. Mare Mc. Ioan cel Nou de la Suceava. La biserica noastră, slujba Sfintei Liturghii a fost săvârșită de Preacucernicul Părinte Ionuț Pop, Preacucernicul Părinte Petru Brisc și Preacucernicul Părinte Diacon Bogdan Fluieraș. În cadrul acesteia, pericopa evanghelică a fost citită de Părintele Diacon Bogdan Fluieraș, iar cuvântul de învățătură a fost rostit de Părintele Ionuț Pop.


EVANGHELIA ZILEI:
În vremea aceea, pe când Iisus intra în Capernaum, s-a apropiat de El un sutaș, rugându-L și zicând: Doamne, sluga mea zace în casă, slăbănog, chinuindu-se cumplit. Și i-a zis Iisus: Venind îl voi vindeca. Dar sutașul, răspunzând, I-a zis: Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperișul meu, ci numai spune un cuvânt și se va vindeca sluga mea. Că și eu sunt om sub stăpânirea altora și am sub mine ostași și-i spun acestuia: Du-te, și se duce; și celuilalt: Vino, și vine; și slugii mele: Fă aceasta, și face. Auzind, Iisus S-a minunat și a zis celor ce veneau după El: Adevărat grăiesc vouă: Nici în Israel n-am găsit atâta credință. Și zic vouă că mulți de la răsărit și de la apus vor veni și vor sta la masă cu Avraam, cu Isaac și cu Iacov în Împărăția cerurilor. Iar fiii Împărăției vor fi aruncați în întunericul cel mai din afară; acolo va fi plângerea și scrâșnirea dinților. Și a zis Iisus sutașului: Du-te, fie ție după cum ai crezut. Și s-a însănătoșit sluga lui în ceasul acela.

Ne aflăm în Duminica a patra după Rusalii și iată că este o dublă Sărbătoare, deoarece prăznuim nașterea Sfântului Ioan Botezătorul.  Duminica de astăzi, prin Evanghelia sa este cu adevărat o lecție de logică a credinței pe care Sfântul Evanghelistul ne-o oferă. Nu vorbim în sens dinamic, sau de o definiție a credinței în această pericopa evanghelică, într un mod pasiv în care un om păgân  prezintă cu adevărat, într-un limbaj și un sens excelent ceea ce înseamnă credința, și ne oferă și nouă celor de acum o lecție de logică a ceea ce înseamnă credința în Dumnezeu. O definiție clară a credinței o găsim în Epistola către Evrei, capitolul 11 versetul întâi: "Iar credința este încredințarea celor nădăjduite, dovada lucrurilor celor nevăzute"; adică să crezi în ceea ce nădăjduiești și să vezi, să încerci să dovedești prin viața ta, prin trăirea ta, niște lucruri pe care nu le-ai văzut niciodată. 

Revenind la Evanghelia de astăzi, ne aflăm din nou în Capernaum, un loc atât de apreciat și de drag Mântuitorului nostru Iisus Hristos, pentru că cele mai multe minuni spun exegezii și specialiștii, le-a făcut aici în Capernaum. Această minune de astăzi este imediat săvârșită după ce Hristos aflându-se în ținutul Galileii, transformă apa în vin la nuntă într-o localitate numită Cana. În armata romană, un sutaș cum este cel de astăzi, respectiv un ofițer, avea în ordine 100 de soldați și aceștia așa cum spune și el, îl ascultau și celui ce îi spunea să meargă, mergea si căruia îi spunea să vină, venea și căruia îi spunea să facă, făcea, la porunca superiorului său crezând în acesta. Auzind Isus s-a minunat și a zis celor ce mergeau după el: "Adevărat vă spun, în tot Israelul nu am întâlnit atâta credință". Aici nu se referă la fiecare persoană în parte pentru că aici întâlnim pe Maica Domnului la care îi cunoaștem credința, îl întâlnim pe Sfântul Ioan Botezătorul pe care îl prăznuim astăzi și îi cunoaștem faptele și credința și supunerea până la moarte pentru Dumnezeu, pentru cele sfinte și pentru Domnul nostru Iisus Hristos.
Acest ofițer se bazează în gândirea și în mentalitatea sa pe autoritatea pe care a avut-o Domnul nostru Iisus Hristos. El s-a gândit: Doamne, dacă eu le spun supușilor mei du-te, vino, fă asta și ei cred în autoritatea și în puterea mea și fac tot ceea ce le spun eu, execută ordinul pe care îl dau, Tu Doamne care ești Dumnezeu, dacă Tu le spui supușilor tăi să meargă, ei merg, dacă le spui să vină, ei vin.

Noi astăzi de multe ori avem probleme, avem greutăț, ne rugăm lui Dumnezeu însă mintea noastră se concentrează tot pe problemele respective și nu avem credința puternică. Acesta este mesajul Evangheliei: când credința este puternică, Dumnezeu ne ascultă rugăciunea și ne-o împlinește; când întârzie să se împlinească, este momentul pe care îl alege Dumnezeu ca noi să fim tari în credință și atunci ne împlinește dorința, voia și planurile noastre. Astăzi, dacă privim în lume vedem cât de mult a încetat credința omenirii în Dumnezeu, uitați-vă pe aceste rețele de socializare sau în mass media, sau în diferite convorbiri cu tineretul. Am fost părtaș la multe întâlniri și am auzit multe discuții în care s-a zis: "Acum în secolul 21, cât mai poate fi lumea de proastă să creadă în Dumnezeu? Am înțeles până acum că a fost limitată și nu a avut acces la atâtea informații și a crezut în Dumnezeu, dar astăzi când are acces la orice, până când mai crede omul în Dumnezeu?" Iubiți credincioși, acesta este viitorul nostru, aceștia sunt copiii noștri.

Încercăm să îl Căutăm pe Dumnezeu în rugăciune și în primul rând îl căutăm în rugăciunea noastră zilnică, particulară, dar încercăm să îl căutăm în special în biserică la Sfintele Taine. Vedem atâta vorbă în biserică, atâta analiză, începând cu preotul din altar,  analizăm toată biserica și ne întoarcem acasă. Noi în biserică trebuie să vorbim cu Dumnezeu în spațiul Său sacru, aici își revarsă harul Său, aici îl găsim. O săptămână întreagă bârfim vorbind vrute și nevrute, dar în biserică venim să vorbim cu Dumnezeu, să îl căutăm pe Dumnezeu în liniștea și puterea rugăciunii.

Oare câți oameni astăzi ar face ceea ce a făcut acest ofițer pentru slujitorul său ? Mulți din biserică avem sub noi angajați care sunt subordonații noștri. Nu știu câți astăzi ar face ceea ce a făcut acest sutaș pentru sluga sa. Intrăm în serviciul nostru și așteptăm să fim salutați, să fim respectați, dar dacă eu în calitate de conducător al unei instituții nu sunt capabil să îl salut pe portar, care este cel care păzește unitatea, firma, instituția, dacă nu salut femeia de serviciu care întreține spațiul unde muncim, sau pe toți cei care ne sunt subordonați acolo, nu știm să dăm bună dimineața, atunci unde este de fapt calitatea umană sau natura umană pe care Hristos o cere de la noi? Hristos a fost un om aici pe pământ, El este așa cum mărturisim "Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat", dar aici pe pământ s-a coborât mai jos decât oamenii pentru că știm că oamenii l-au răstignit pe cruce, dar noi și azi îl răstignim prin vorbe, prin bârfe, în loc să fim buni, să fim frați, să ne ajutăm unul pe altul, să ne rugăm unul pentru altul, căci împreună-rugăciunea este coroana care duce spre Hristos, pentru că zice Hristos: "Acolo unde sunt doi sau trei adunați în numele Meu, acolo voi fi și Eu". Amin!

17.06.2018 Duminica a treia după Rusalii

Astăzi, 17.06.2018, Biserica Ortodoxă Română face pomenirea Sf. Mc Manuil, Savel, Ismail, Inochentie și Felix. De asemenea, în această Duminică, a treia după Rusalii, ne este prezentată pericopa evanghelică din Predica de pe Munte, legată de grijile vieții. La biserica noastră, slujba Sfintei Liturghii a fost săvârșită de Preacucernicul Părinte Ionuț Pop, Preacucernicul Părinte Petru Brisc, Preacucernicul Părinte Cristian Porumb și Preacucernicul Părinte Diacon Bogdan Fluieraș. În cadrul acesteia, pericopa evanghelică a fost citită de Părintele Diacon Bogdan Fluieraș, iar cuvântul de învățătură a fost rostit de Părintele Petru Brisc.



EVANGHELIA ZILEI:
Zis-a Domnul: Luminătorul trupului este ochiul; dacă ochiul tău va fi curat, tot trupul tău va fi luminat. Iar dacă ochiul tău va fi rău, tot trupul tău va fi întunecat. Deci, dacă lumina care e în tine este întuneric, dar întunericul, cu cât mai mult! Nimeni nu poate să slujească la doi domni, căci sau pe unul îl va urî și pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va lipi și pe celălalt îl va disprețui; nu puteți să slujiți lui Dumnezeu și lui Mamona. De aceea zic vouă: Nu vă îngrijiți pentru sufletul vostru ce veți mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veți îmbrăca; oare nu este sufletul mai mult decât hrana și trupul decât haina? Priviți la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în hambare și Tatăl vostru Cel ceresc le hrănește. Oare nu sunteți voi cu mult mai presus decât ele? Și cine dintre voi, îngrijindu-se, poate să adauge staturii sale un cot? Iar de îmbrăcăminte de ce vă îngrijiți? Luați seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc, și vă spun vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceștia. Iar dacă iarba câmpului, care astăzi este și mâine se aruncă în cuptor, Dumnezeu astfel o îmbracă, oare nu cu mult mai mult pe voi, puțin credincioșilor? Deci, nu duceți grijă, spunând: Ce vom mânca, ori ce vom bea, ori cu ce ne vom îmbrăca? Pentru că după toate acestea se străduiesc păgânii; doar știe Tatăl vostru Cel ceresc că aveți nevoie de ele. Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui, și toate acestea se vor adăuga vouă.

Dacă la Praznicul Pogorârii Duhului Sfânt și în celelalte două duminici ce au urmat acestui praznic ne-am întâlnit cu Dumnezeu Sfințitorul, cu Dumnezeu care sfințește lumea și oamenii, în această Duminică, a 3-a după sfintele Rusalii, ne întâlnim cu Dumnezeu Proniatorul sau Dumnezeu purtătorul nostru de grijă. Am fost cu toții părtași prin glasul Sfintei Evanghelii la o parte din predica Mântuitorului Iisus Hristos intitulată "Predica de pe Munte", cuvântare ce este cunoscută prin faptul că Hristos în acest moment intr-un fel face o sistematizare a Învățăturii Sale, cu toate că Sfânta Scriptură nu este un manual sistematic, pentru că nu acesta este scopul Ei.

Ne vorbește astăzi Mântuitorul Iisus Hristos în Predica de pe Munte și ne trimite tuturor un gând de meditație: "Ce este viața, cum trebuie să ne raportăm la ea". De ce și prin ce cuvinte ne trimite acest gând de meditație, pentru că vorbind de griji, Mântuitorul ne întreabă și pe noi: "oare viața nu este mai mult decât trupul și trupul oare nu este mai mult decât îmbrăcămintea?". Cu alte cuvinte, Mântuitorul Iisus Hristos în acest moment clarifică o problemă, o dilemă a creștinilor: care trebuie să fie raportul nostru față de bunurile care vin în această viață și mai ales care trebuie să fie raportul omului față de grijă și îngrijorare. Există multe cărți motivaționale, adică acele cărți care încearcă să impună omului optimism. Psihologii, ne dau multe tratate de acest fel, dar cea mai motivațională carte a lumii este Sfânta Scriptură. Mântuitorul Iisus Hristos, prin învățătura Sa, așa cum vom vedea și astăzi, demonstrează faptul că prin creștinism s-a adus în lume un echilibru care nu exista și un echilibru de care avem atât de mare nevoie. In primul rând, prin gândul de meditație asupra valorii vieții noastre, Mântuitorul Hristos ne spune: viața este mai mult decât materia necesară vieții, viața este mai mult decât un suflu biologic, așa cum trupul nostru este mai mult decât o materie simplă deoarece trupul este purtător de suflet; pentru că sufletul se manifestă în trup, pentru că trupul este imprimat de facultățile sufletului, de aceea Sfântul Apostol Pavel ne spune că "trupul este templul Duhului Sfânt". Noi trebuie să pornim de la conceptul că viața nu este doar o scurgere biologică, că avem ținte mai înalte și că ceea ce înseamnă descoperirea vieții, Dumnezeu este cel care poartă de grijă continuu omului; Dumnezeu este cel care nu doar că duce lumea la ființă, ci îi poartă de grijă. Dumnezeu nu s-a retras din lume, El este prezent în lume și așa cum se exprimă profetul Isaia: "Lumea este în mâinile lui", pentru că purtarea de grijă a lui Dumnezeu arată că întradevăr vorbim despre un Dumnezeu iubitor.

Profetul Isaia in capitolul 49 al cărții sale, ne aduce în față cuvântul lui Dumnezeu în felul următor, și anume: "Aceasta zice Domnul: Oare femeia uită de copilul pe care l-a născut? Chiar dacă ea va uita, Eu nu te voi uita pe tine pentru că te-am scris în palmele Mele". Cât de frumos și cât de sublim este acest text descoperit Profetului Isaia, venit de la Dumnezeu. Dumnezeu nu ne va uita pentru că suntem scriși în palmele Lui; ce înseamnă acest lucru? Inseamnă că Dumnezeu își aduce aminte continuu de noi, dacă sunt înscriși în palmele Lui înseamnă că în fața Lui suntem pururea. Bineînțeles, aceasta fiind o figură de stil care să ateste tocmai acest lucru, că suntem în grija lui Dumnezeu, în purtarea Sa de grijă. De aceea Hristos continuă spunând:"Priviți la păsările cerului cum ele se hrănesc și trăiesc deși nici nu seamănă și nici nu se seceră, și priviți la crinii câmpului despre care spune că sunt atât de frumoși încât nici Solomon în măreția lui nu a putut să îi egaleze". Cu alte cuvinte, Hristos ne vorbește pe limba fiecăruia dintre noi și ne spune așa: voi oamenii sunteți coroana și încoronarea creației; în voi am pus sufletul și vouă v-am dat trupul, ca să arăt că voi sunteți superiori față de întreaga creație. Așa cum spune psalmistul David, "ca pe om l-a micșorat doar cu puțin față de îngeri". Cu alte cuvinte, oare Dumnezeu ne-a adus în această lume doar pentru griji sau îngrijorare, doar pentru acest suflu biologic? Tocmai de aceea Hristos ne dă cheia înțelegerii Evanghelia de astăzi prin cuvintele "de a căuta mai întâi Împărăția cerurilor și toate celelalte ni se vor adăuga nouă". Adică Hristos iarăși ne facem avizare a priorităților și prioritatea noastră principală este aceea de a fi în legătură cu Dumnezeu, iar atunci grija nu va veni.

Grijile sunt normale. Omul, ființă rațională, are această putere de a gândi iar atunci când omul gândește in perspectivă, de obicei își face griji. Există o diferență substanțială între a-ți face griji și a fi îngrijorat, pentru că atunci când ajungem la îngrijorare înseamnă că noi ne-am făcut niște griji din care l-am exclus pe Dumnezeu; înseamnă că mă gândesc doar la ce pot face eu cu puterea mea și nu l-am rugat pe Dumnezeu să vină și El cu puterea Lui să vedem ce putem face împreună. De aceea lumea de astăzi este una plină de îngrijorări, iar stresul este una dintre cauzele a multor boli. Organizația mondială a sănătății a prezentat o statistică îngrijorătoare și ni se spune că 300 de milioane de oameni de pe întreg globul suferă de depresie pe bază de stres. Adică 300 de milioane din întreaga lume sunt bolnavi din cauza stresului, ceea ce înseamnă că Evanghelia este actuală; ca întradevăr omul care privește spre Evanghelie și spre cuvintele lui Hristos primește putere atunci când se află în grijile sale. Noi trebuie să ne gândim în felul următor: Dumnezeu ne poartă de grijă, că suntem în această protecție iubitoare a lui Dumnezeu si dacă nu uităm acest lucru, nu avem cum să fim îngrijorați; nu avem cum să pierdem nădejdea, nu avem cum să pierdem credința în Dumnezeu pentru că Dumnezeu are planul Lui cu fiecare dintre noi și poartă fiecăruia de grijă.

Avem un exemplu din viața unei mare savant, Karl Rene, medic și cercetător în aria botanicii și considerat astăzi părintele ecologiei moderne. A trăit în secolul al 18-lea în Suedia și a avut o viață grea. Atât de grea i-a fost viața mai ales atunci când era tânăr și trebuia să studieze, încât colegii și profesorii au fost cei care l-au ajutat material, pentru că altfel nu avea cum să își continue studiile. După ce își încheie studiile și ajunge un cercetător renumit, rămâne recunoscător lui Dumnezeu. Aproape în fiecare dintre operele sale găsim un text biblic de mulțumire pentru Dumnezeu, dar unul dintre ele mi-a tras atenția pentru că spunea așa: "Dumnezeule Atotputernic îți mulțumesc pentru că in mizeriile mele, în necazurile mele, m-a ajutat prețioasa ta purtarea de grijă". Poate dacă cei din vremea lui care au trăit cu el când a fost student au spus "unde este purtarea de grijă a lui Dumnezeu?", la final iată că aceasta se arată, el devenind un nume de referință în știință.

Așa poartă Dumnezeu de grijă, nu știi niciodată planul pe care îl are cu fiecare dintre noi dar întotdeauna planul Lui este minunat și niciodată nu dă greș. Ce ar trebui să facem? Ar trebui doar să ne raportăm la Dumnezeu așa cum spunem în rugăciunea "Tatăl nostru", anume ca la un tată al nostru, iar dacă noi ca părinți știm să purtăm de grijă copiilor, oare Părintele Nostru cel Ceresc nu va purta de grijă copiilor săi?

Îmi vine în minte o povestioară simplă și scurtă. Pe un vapor era mare tulburare din cauza unei furtuni. Toți erau agitați în afară de un copil care se juca liniștit, dar este întrebat la un moment dat copilul: "Tie îți este frică?" iar copilul răspunde nonșalant și plin de încredere: "De ce să mă tem? cârmaciul acestui vapor este chiar tatăl meu". Să nu uităm că până la urmă Cârmaciul vieții noastre este Tatăl Nostru cel Ceresc și El întotdeauna va ști să ne poarte de grijă în această viață, chiar și atunci când valurile sunt mari. De aceea rămânem în asentimentul Sfântului Apostol Petru care spune: "Dă lui Dumnezeu grija ta și El o va lua de la tine". Amin!

10.06.2018 Duminica a doua după Rusalii (a Sfinților Români)

Astăzi, 10.06.2018, Biserica Ortodoxă Română face pomenirea Sf. Mc. Alexandru și Antonina și a Sf. Sfințit Mucenic Timotei, episcopul Prusiei. De asemenea, această Duminică, a doua după Pogorârea Duhului Sfânt, este închinată Sfinților Români. La biserica noastră slujba Sfintei Liturghii a fost săvârșită de Preacucernicul Părinte Ionuț Pop, Preacucernicul Părinte Cristian Porumb și Preacucernicul Părinte Diacon Bogdan Fluieraș. În cadrul acesteia, pericopa evanghelică a fost citită de Părintele Diacon Bogdan Fluieraș, iar cuvântul de învățătură a fost rostit de Părintele Ionuț Pop.


EVANGHELIA ZILEI:
“În vremea aceea, pe când Iisus umbla pe lângă Marea Galileii, a văzut doi frați: pe Simon ce se numește Petru și pe Andrei, fratele lui, care aruncau mreaja în mare, căci erau pescari; și le-a zis: Veniți după Mine și vă voi face pescari de oameni. Iar ei, îndată lăsând mrejele, au mers după El. Și, de acolo mergând mai departe, a văzut alți doi frați: pe Iacov al lui Zevedeu și pe Ioan, fratele lui, în corabie cu Zevedeu, tatăl lor, dregându-și mrejele, și i-a chemat. Iar ei, îndată lăsând corabia și pe tatăl lor, au mers după El. Și a străbătut Iisus toată Galileea, învățând în sinagogile lor și propovăduind Evanghelia Împărăției și tămăduind toată boala și toată neputința în popor.”


Suntem în Duminica a doua după Rusalii și ne-a fost prezentată o Evanghelie foarte scurtă pe care o găsim la Evanghelistul Matei în capitolul 4 și de asemenea o găsim și la Marcu în capitolul 1 mai succint. Chiar dacă aceasta este o Evanghelie foarte simplă la prima vedere, aș vrea să o reluăm:
“În vremea aceea, pe când Iisus umbla pe lângă Marea Galileii, a văzut doi frați: pe Simon ce se numește Petru și pe Andrei, fratele lui, care aruncau mreaja în mare, căci erau pescari; și le-a zis: Veniți după Mine și vă voi face pescari de oameni. Iar ei, îndată lăsând mrejele, au mers după El. Și, de acolo mergând mai departe, a văzut alți doi frați: pe Iacov al lui Zevedeu și pe Ioan, fratele lui, în corabie cu Zevedeu, tatăl lor, dregându-și mrejele, și i-a chemat.” Este o Evanghelie scurtă iar la prima citire pare o Evanghelie foarte logică care nu prezintă alte prelungiri sau contexte tocmai pentru a ne da seama de valoarea acesteia. Totuși gândul pe care doresc să vi-l împărtășesc astăzi, pe lângă titlul „chemarea primilor apostoli” sau ucenici ai Mântuitorului aș adăuga și semnificația lucrurilor neînțelese și am să vă spun de ce. Cuvântul cheie al Evangheliei este „îndată”. Am văzut cele două perechi de frați pescari la trecerea lui Hristos pe lângă Marea Galileii, Acesta îi observă și fără multe prezentări le spune:
„Veniți după mine”. Dacă am fost atenți, ambele perechi de frați, după aceste cuvinte rotite de Mântuitorul, îndată au lăsat corabia și pe tatăl lor și au urmat lui Hristos. Amintim că unul dintre acești ucenici era și căsătorit deci avea și responsabilitate familiară, probabil îl așteptau copiii și soția acasă cu ceea ce a prins pentru că era meseria de bază pescuitul și cu siguranță din aceasta trăiau ei. Astăzi dacă ne-ar chema cineva să-i urmăm nu știu cine ar merge fără un interes propriu sau fără o prezentare generală. Această chemare a venit din partea unei persoane supreme, adică de la Dumnezeu, care nu are nevoie de prezentare. Noi astăzi când acceptăm ceva, o meserie sau un compromis sau o activitate de scurtă sau de lungă durată, cerem detalii, vedem folosul propriu iar abia apoi ne angajăm sau nu în invitația care ni se face. Acești frați din start au acceptat Evanghelia și au urmat lui Hristos lăsând toate. Un alt exemplu este cel din Capernaum când Iisus Hristos îl vindecă pe slăbănog. După această vindecare a mers în față și a ajuns la un birou de preceptor, acei inspectori care colectează taxele în ziua de astăzi, acolo l-a întâlnit pe Matei și apropiindu-se de el i-a făcut și lui o invitație simplă:„ Vino și urmează Mie” și zice Evanghelia că s-a sculat și a mers după Dânsul. Nu l-a cunoscut nici Matei, nici ceilalți 4 viitori ucenici ai lui Hristos. Cunoșteau doar că este un învățător important, au văzut faptele, minunile pe care le-a săvârșit dar nu știau că este Dumnezeu.

În momentul în care Dumnezeu s-a adresat persoanei nu s-a adresat conștiinței sau rațiunii umane, ci s-a adresat sufletului care este legătura permanentă a omului cu Dumnezeu. Cum ar fi să treacă pe lângă locul de muncă al unuia dintre noi cineva, să ne facă o invitație și să părăsim totul al casei, al familiei, munca de acolo și să urmăm un om. Nu cred că poate rațiunea umană să facă acest lucru pe moment. Probabil că există mai apoi momente de convingere dar nu îndată, cum s-a întâmplat cu acești ucenici.  Fericitul Augustin a fost un aprig prigonitor și a luptat împotriva creștinismului până când s-a convertit la creștinism și a ajuns un mare scriitor bisericesc și a luptat pentru Biserică și pentru învățătura sfântă a lui Dumnezeu. În opera sa, „Confesiuni” spune că la un moment dat trece pe lângă cineva și acesta îi rostește cuvintele din Sfânta Scriptură de la Romani capitolul 13 versetul al 12-lea unde spune așa:„Noaptea este pe sfârșit, ziua este aproape. Să lepădăm lucrul întunericului și să ne îmbrăcăm cu armele luminii să umblăm cuviincios ca ziua nu în ospețe și-n beții, nu în desfrânări și în fapte de rușine, nu în ceartă și în pizmă ci în voia și plăcerea lui Dumnezeu”. Auzind aceste cuvinte el se convertește la creștinism. În cazul de față cred că este o revelație. Am dat aceste exemple pentru că adeseori în viață încercăm să înțelegem totul. Este bine să cunoaștem multe lucruri din viața aceasta. În viața fiecăruia dintre noi va exista un cuvânt, o exprimare, un om, o persoană pe care nu o vom putea înțelege. Venind cu astfel de propuneri trebuie să știm că această persoană sau acest lucru sau acest raționament ne poate schimba viața într-o singură secundă, total. Sunt momente în viață pe care rațiunea noastră nu le va putea pătrunde. 

Fiecare dintre noi avem o limită în rațiunea și gândirea noastră.  Omul are rațiunea limitată față de Dumnezeu. Noi nu putem să înțelegem niciodată cu adevărat ce dorește să ne prezinte Dumnezeu, să ne descopere și nu o să putem înțelege niciodată planurile Sale și voia Sa cu fiecare dintre noi pe calea mântuirii. Sunt sigur că există oameni în această biserică și în alte biserici care nu s-au gândit că o să ajungă astăzi aici. Probabil că planurile noastre au fost altele însă printr-un gest sau printr-o persoană apropiată, prin cineva drag nouă am ajuns la biserică. Poate ne-a influențat cu o vorbă, o faptă, însă nu căuta să înțelegi și să privești în urmă, ci să primești consecințele că astăzi ai fost la biserică, și să înțelegi faptul că este voia și planul lui Dumnezeu.

Îl avem pe marele nostru poet Lucian Blaga. Mare poet și teolog al României, pentru că a făcut și trei ani de teologie la Sibiu, de aici a împrumutat și marile teme din viață. El a venit în filosofie cu niște concepte care au revoluționat la vremea respectivă gândirea filosofică românească. Are o poezie pe care cu toții ar trebui să o cunoaștem, care este un laitmotiv al cugetării noastre. Poezia se numește „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” și adaugă poetul și nu ucid
cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc
în calea mea
în flori, în ochi, pe buze ori morminte.

Omul, așa cum prezintă și poetul, și o completare la Evanghelia de astăzi, este o taină, dar încercăm să limităm totul la gândirea noastră. Să nu facem lucrul acesta, să primim revelația lui Dumnezeu, acea descoperire pe care Dumnezeu ne-o descoperă atunci când suntem interesați, prin planurile Sale, mai mult decât putem înțelege și să le acceptăm căci este voia lui Dumnezeu. De aceea, încheiem cu concluzia:„lasă să înțelegi mâine ce nu ai putut să înțelegi astăzi”. Amin!

03.06.2018 Duminica Tuturor Sfinților

Azi, 03 iunie 2018, Biserica Ortodoxă Română face pomenirea Sf. Mc. Luchilian, Ipatie și a Paulei fecioara. De asemenea, această Duminică, prima după Pogorârea Sfântului Duh, este închinată Tuturor Sfinților. La biserica noastră slujba Sfintei Liturghii a fost săvârșită de Preacucernicul Părinte Petru Brisc și Preacucernicul Părinte Diacon Bogdan Fluieraș. În cadrul acesteia, pericopa evanghelică a fost citită de Părintele Diacon Bogdan Fluieraș, iar cuvântul de învățătură a fost rostit de Părintele Petru Brisc.



EVANGHELIA ZILEI:
Zis-a Domnul către ucenicii Săi: Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi și Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în Ceruri. Iar de cel care se va lepăda de Mine înaintea oamenilor, și Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în Ceruri. Cel ce iubește pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubește pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; și cel ce nu-și ia crucea și nu-Mi urmează Mie, nu este vrednic de Mine. Atunci Petru, răspunzând, I-a zis: Iată, noi am lăsat toate și Ți-am urmat Ție. Cu noi, oare, ce va fi? Iar Iisus le-a zis: Adevărat zic vouă că voi, cei ce Mi-ați urmat Mie, la înnoirea lumii, când Fiul Omului va ședea pe tronul slavei Sale, veți ședea și voi pe douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece seminții ale lui Israel. Și oricine a lăsat case, sau frați, sau surori, sau tată, sau mamă, sau femeie, sau copii, sau țarini, pentru numele Meu, înmulțit va lua înapoi și viață veșnică va moșteni. Și mulți dintâi vor fi pe urmă și cei de pe urmă vor fi întâi.


În cuvântul de învățătură de astăzi Părintele Brisc Petru a vorbit despre însemnătatea Duminicii tuturor sfinților. Dacă duminica trecută am prăznuit Pogorârea Sfântului Duh, în această duminică îi pomenim pe toți sfinții știuți și neștiuți, din toate timpurile și din toate locurile. Sfinții sunt rodiri ale Duhului Sfânt, fiind cei care au conlucrat cu Dumnezeu și cu harul Duhului Sfânt în asemenea grad încât au ajuns la măsura sfințeniei. În fiecare zi prăznuim unul sau mai mulți sfinți, însă numărul lor îl știe doar Dumnezeu deoarece mulți sfinți nu ne-au fost descoperiți. Tocmai de aceea Biserica a hotărât în înțelepciunea Ei, ca prima duminică după Rusalii să fie închinată tuturor sfinților știuți și neștiuți.
Evanghelia de astăzi ne dă un program al credinciosului care dorește să meargă pe calea sfințeniei. Primul lucru pe care trebuie să-l facă fiecare creștin este să-l mărturisească pe Dumnezeu. Există mai multe forme de mărturii. Prima este cea intimă, creată în adâncul sufletului cu Dumnezeu, iar prin ceastă relație noi îl mărturisim pe Dumnezeu. Această mărturie însă nu este de ajuns, deoarece mulți spun ca au credință dar nu și-o manifestă în niciun fel. Dacă ne gândim la cazul orbului pe care Mântuitorul l-a vindecat, în momentul în care Hristos l-a întrebat dacă crede in Fiul lui Dumnezeu, acela spune: „Cred Doamne și i s-a închinat Lui.” Nu a fost de ajuns doar o declarație de credință, ci a trebuit să fie dublată această mărturisire de o închinare,ceea ce înseamnă că trebuie să-l mărturisim pe Dumnezeu și prin faptele noastre. După ce ne spune Hristos să-l mărtirisim, apare o expresie greu de tâlcuit la prima vedere: „Oricine iubește pe tată sau pe mamă mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine”. Ca să înțelegem acest text ar trebui să pornim de la definiția iubirii, iar Sfântul Apostol Ioan ne spune că iubirea este Dumnezeu, sau Dumnezeu este iubire. Dacă Dumnezeu este iubire, înseamnă că noi primim putere de a ne iubi pe noi, de a ne iubi familia, de a ne iubi semenii tot de la Dumnezeu. Luând în considerare această definiție, sensul afirmației lui Hristos este următorul: Dacă noi în primul rând îl iubim pe Dumnezeu, atunci El ne va da putere să-l iubim pe soț sau pe soție, pe fiu sau pe fiică, așa cum trebuie iubiți. În schimb, dacă nu știm să fim în relație de iubire cu Dumnezeu s-ar putea să nu fim în relație de iubire nici cu semenii sau cu cei din casa noastră. Dumnezeu face o scară valorică a vieții noastre iar pe această scară trebuie să stea în primul rând relația noastră cu Dumnezeu, ca mai apoi să putem să ne iubim pe noi și pe cei din jur. Apoi Hristos ne spune că a treia etapă spre sfințenie este aceea de a renunța la noi înșine și la viața noastră și a ne purta Crucea vieții.

Încă din Vechiul Testament exista porunca sfințirii. A fi sfinți așadar este o poruncă de la Dumnezeu. În Levitic ne spune Dumnezeu: „Sfințiți-vă, că eu Domnul Dumnezeul vostru Sfânt Sunt”. Hristos în Predica de pe munte ne spune: „Fiți desăvârșiți, precum și Tatăl vostru Cel din ceruri vostru desăvârșit este”. Sfântul Apostol Petru ne spune că: „Noi toți trebuie să devenim părtași ai Dumnezeieștii Firi”. Așadar, sfințenia este o poruncă pentru noi iar toți câți ne-am botezat suntem pe drumul sfințeniei. Duminica de astăzi ne încurajează spunând că nu doar cei pe care-i cunoaștem sunt sfinți, ci sunt și alți sfinți pe care nu-i cunoaștem. Sfințenia este o chemare la frumusețe, iar înainte de sfințenie nu sunt decât pași ai normalității.

De aceea, Duminica Tuturor Sfinților este o duminică încurajatoare pentru noi, o duminică care trebuie să ne dea îndrăzneală și mai ales, este o duminică ce ne spune că sfinții mijlocesc pentru noi tocmai pentru că au îndrăzneală. Părintele Dumitru Stăniloae spune că sfinții tocmai pentru că sunt casnici ai lui Dumnezeu au îndrăzneală mai ales atunci când omul se simte păcătos și poate nu are curajul să stăruiască în fața lui Dumnezeu în rugăciune. Sfinții trebuie văzuți ca cei care mijlocesc și se roagă neîncetat în fața lui Dumnezeu pentru noi. Sfânta Scriptură ne este mărturie în acest sens pentru că ne spune Sfântul Apostol Iacov că „Mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului”.

În cartea lui Virgil Gheorghiu intitulată „Cum am vrut să mă fac sfânt”, găsim exemplul perfect care ne demonstrează că toți suntem chemați la sfințenie. Autorul spune că pe la vârsta de 6 ani a abservat că toți frații lui aveau câte un nume de sfânt, insă pe el îl chema Virgil. Acesta vedea că toți au câte un nume de sfânt și se roagă Lui, dar el nu avea cui să se roage. Atunci, din discuțiile cu tatăl lui care era preot, i-a venit acest gând atât de frumos, anume că va trebui el insuși să se facă sfânt, pentru ca să fie trecut în calendare și numele Virgil. În discuția cu tatăl său, acesta îi spune următoarele: „Dragul meu, Dumnezeu are un calendar mai mare, nu doar cel pe care il avem noi. Acolo sunt trecute numele tuturor oamenilor și în dreptul lor este lăsat acel loc liber pentru a putea fi trecuți ca fiind sfinți.”

Să știm și noi, că Dumnezeu în dreptul fiecărui nume a lăsat o rubrică goală. Vrea să devenim sfinți, iar drumul nostru urcă doar spre sfințenie. Toate supărările, certurile, orgoliile, sunt atât de mici în fața scopului atât de mare la care suntem chemați, anume acela de a fi sfinți în Împărăția Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh. Amin!

20.05.2018 Duminica a 7-a dupa Pasti

Azi, 20 Mai 2018, Biserica Ortodoxă Română face pomenirea Sf. Mc. Talaleu, Sf. Cuv. Talasie, Sf. Cuv. Marcu Pustnicul. De asemenea, în această Duminică, a șaptea după Paști, facem pomenirea Sfinților Părinți de la Sinodul I ecumenic de la Niceea din anul 325.
La biserica noastră slujba Sfintei Liturghii a fost săvârșită de Preacucernicul Părinte Ionuț Pop, Preacucernicul Părinte Petru Brisc, Preacucernicul Părinte Cristian Porumb și Preacucernicul Părinte Diacon Bogdan Fluieraș. În cadrul acesteia, pericopa evanghelică a fost citită de Părintele Diacon Bogdan Fluieraș, iar cuvântul de învățătură a fost rostit de Părintele Ionuț Pop.

EVANGHELIA ZILEI:
„În vremea aceea Iisus, ridicându-Și ochii către cer, a zis: Părinte, a venit ceasul! Preaslăvește pe Fiul Tău, ca și Fiul să Te preaslăvească, precum I-ai dat stăpânire peste tot trupul, ca să dea viață veșnică tuturor acelora pe care Tu i-ai dat Lui. Și aceasta este viața veșnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis. Eu Te-am preaslăvit pe Tine pe pământ; lucrul pe care Mi l-ai dat să-l fac, l-am săvârșit. Și acum, preaslăvește-Mă Tu, Părinte, la Tine Însuți, cu slava pe care am avut-o la Tine mai înainte de a fi lumea. Arătat-am numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat Mie din lume. Ai Tăi erau și Mie Mi i-ai dat și cuvântul Tău l-au păzit. Acum au cunoscut că toate câte Mi-ai dat sunt de la Tine, căci cuvintele pe care Mi le-ai dat, Eu le-am dat lor, iar ei le-au primit și au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieșit și au crezut acum că Tu M-ai trimis. Eu pentru aceștia Mă rog; nu pentru lume Mă rog, ci pentru cei pe care Mi i-ai dat, că ei sunt ai Tăi. Și toate ale Mele sunt ale Tale și ale Tale sunt ale Mele și M-am preaslăvit întru ei. Și Eu nu mai sunt în lume, iar ei în lume sunt și Eu vin la Tine. Părinte Sfinte, păzește-i în numele Tău pe cei pe care Mi i-ai dat, ca să fie una, precum suntem Noi. Când eram cu ei în lume, Eu îi păzeam în numele Tău pe cei pe care Mi i-ai dat; și i-am păzit și n-a pierit nici unul dintre ei, decât numai fiul pierzării, ca să se împlinească Scriptura. Iar acum vin la Tine și pe acestea le grăiesc în lume, pentru ca bucuria Mea să o aibă deplină în ei.” Ev. Ioan 17, 1-13

În cuvântul de învățătură Părintele Ionuț Pop a vorbit despre cunoașterea lui Dumnezeu și nevoia omului de Dumnezeu pe tot parcursul vieții.
Duminica aceasta este un crâmpei de rugăciune rostit de Mântuitorul Iisus Hristos în Joia Mare în Grădina Ghetsimani acolo unde a fost prins de ostași și dus la judecată, zi în care a instituit la Cina cea de Taină Taina Sfintei Euharistii.
În rugăciunea Sa, Hristos se referă la prietenii Săi, adică la Apostoli la care adaugă pe fiul pierzării, adică pe Iuda, cel care L-a vândut. În rugăciunea aceasta numită arhierească, Îi mulțumește lui Dumnezeu-Tatăl pentru lumea aceasta, pentru Apostoli, pentru oameni și pentru faptul că ei vor primi învățătura Sa și Îl vor asculta până la sfârșitul veacurilor. Aici vorbește pentru prima dată de prezența în lume a Duhului Sfânt, a treia Persoană a Sfintei Treimi, Cea care va desăvârși opera mântuitoare săvârșită de Mântuitorul Iisus Hristos.
Am văzut în această frumoasă și sfântă rugăciune prezența, sfințenia vieții celei veșnice. Viața cea veșnică este o realitate. De multe ori este ușor să negăm existența vieții celei veșnice. Tinerii de astăzi, cu siguranță! Cei care nu vin la biserică, cei care nu participă la ora de religie, cei care nu ascultă de părinți și nu primesc învățătura sfântă. Noi trebuie să fim conștienți că există o vreme pentru toate, iar lumea aceasta ne oferă frumusețe pentru fiecare vârstă. Viața cea veșnică este viața cu care începe omul de aici, de pe pământ. Dacă ne amintim de Evanghelia de la înmormântare, ne copleșește emoția. Auzim acolo „cei care ați făcut cele bune, veți învia spre viața cea veșnică, iar cei care ați făcut cele rele, spre osânda cea veșnică”. Sunt și oameni care au uitat de Dumnezeu, iar în momentul în care Hristos va veni din nou, El va veni în primul rând să ne mângâie și să ne mântuiască. Multe religii, chiar toate, vorbesc de viața de apoi, însă singura pe care noi o știm adevărată este cea a noastră, pentru că răspunsul ni-l dă Hristos astăzi: „ Și aceasta este viața veșnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis.” Este clar! Să atingi viața cea veșnică este să Îl cunoaștem pe Dumnezeu și pe Fiul Său și astfel dobândim viața cea veșnică!

Exegeții ne arată trei puncte în drumul acestei cunoașteri a lui Dumnezeu și a lui Iisus Hristos. Îl putem cunoaște pe Dumnezeu pe cale naturală, în termeni dogmatici, cunoașterea catafatică. În epistola către Romani avem explicația următoare: „ Cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii, înțelegându-se din făpturi, adică veșnica Lui putere și dumnezeire” (Rm. 1, 20). Ce este această cunoaștere naturală, rațională? Este tot ceea ce vedem în jurul nostru. Această ordine, disciplină, frumusețe, iar în mijlocul lor, omul care reprezintă iubirea lui Dumnezeu și înțelepciunea Sa prin chipul lui Dumnezeu din om.

Mai vine a doua cunoaștere a lui Dumnezeu, pe cale supranaturală, sau cum spunem în termeni dogmatici, apofatică. Dacă am văzut la cea catafatică faptul că Dumnezeu are atribute precum atotbun, atotînțelept, atotprezent, această cunoaștere apofatică le ia, însă nu în sensul că nu le are, ci în sensul că Dumnezeu transcende tot ceea ce poate gândi și rosti omul. El este cu mult deasupra a ce poate omul gândi. Dumnezeu a presărat în om chipul Său, dar omul rămâne mic în fața lui Dumnezeu. Omul încearcă să Îl descopere pe Dumnezeu și totuși vedem azi atâția atei care nu au reușit să înțeleagă Cine este Dumnezeu. Omul nu poate să Îl cunoască pe Dumnezeu după Ființă, ci numai după planul și după voia Sa. Deci, cum poate să vorbească și cum să Îl coboare pe Dumnezeu acolo unde vrea el? Aici apare credința. Omul poate să Îl cunoască pe Dumnezeu prin credință. Voltaire zicea frumos: „Universul mă încurcă și nu pot gândi măcar, că poate să existe ceasul fără un ceasornicar”. Iată! Omul nu poate să înțeleagă lumea fără a gândi că are un creator.

Pe lângă aceste două tipuri de cunoaștere a lui Dumnezeu, teologia dogmatică ne mai vorbește de încă una. Dacă primele două au fost de natură teoretică, aceasta din urmă este de natură practică. Este vorba de cunoașterea lui Dumnezeu din împrejurările concrete ale vieții omului. Aici ne referim la boli, suferință, singurătate, neputință. Cred că astăzi ne punem întrebarea „cum aș putea să Îl cunosc pe Dumnezeu când sunt necăjit?” Prin acceptarea mustrării de conștiință. De multe ori primim boala, singurătatea sau problemele din cauza păcatului. Niciodată conștiința nu ne îndeamnă la rău. Este acel firicel de Dumnezeire care este cu noi pretutindeni. Ne mirăm de multe ori că avem mustrări de conștiință, însă trebuie să înțelegem că prin conștiință Dumnezeu este cu noi.
Fiecare om are momente când este singur. În spital, acasă, în temniță și atunci intră în legătură cu Dumnezeu. În momente de singurătate, Îl avem alături pe Dumnezeu. L-am văzut în urmă cu trei săptămâni pe slăbănogul de la scăldătoarea Vitezda. Duminica trecută l-am văzut pe orbul din naștere. Toți aceștia L-au văzut pe Dumnezeu, iar după ce s-au vindecat, au adus slavă lui Dumnezeu. Iată ce înseamnă întâlnirea și cunoașterea lui Dumnezeu. De multe ori noi avem tendința să dăm vina pe unul sau pe altul și nu realizăm că Dumnezeu ne încearcă atât credința, cât și puterea de a mulțumi pentru tot ceea ce primim în această viață.
Închei cu un text dintr-o carte de spiritualitate. Un pustnic a început să cârtească împotriva lui Dumnezeu, având o întrebare: Doamne, Te-am văzut la bucurie, la bine, Te-am cunoscut în fericirea mea, dar au fost momente în viață când nu Te-am cunoscut. Atunci Dumnezeu l-a întrebat: Când nu am fost alături de tine? Călugărul răspunde: în momentele grele. Dumnezeu îi răspunde: Dacă tu crezi că eu nu am fost în momentele grele din viața ta, îți propun ceva: pe calea vieții cum mergi, te rog să te uiți în spate ca să îți vezi urmele din viața aceasta, iar Eu, ca să îți demonstrez că sunt acolo, vei vedea în partea dreaptă niște urme de pași. Sunt urmele pașilor Mei. Călugărul a acceptat și s-a bucurat. S-a bucurat pentru că de fiecare dată când privea, vedea urmele pașilor lui Dumenzeu și avea credință. Dar s-a întâmplat că a căzut în boală și în greutăți, iar când a întors capul, a văzut doar o urmă de pași. I-a fost greu, dar a trecut peste boală. Apoi s-a adresat din nou lui Dumnezeu, spunându-I că a avut dreptate, deoarece atunci când i-a fost greu, a fost singur pe drumul vieții. Iar Dumnezeu a răspuns: „ai dreptate, a fost cea mai grea perioadă din viața ta. Ai fost în pericol de moarte. Într-adevăr, nu ai văzut în spate decât o urmă de pași, dar să știi că acei pași nu au fost ai tăi, ci ai Mei, pentru că în acele momente te-am luat pe brațe și am fost aproape de tine când ți-a fost greu.”

Să nu ne judecăm aproapele sau pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este întotdeauna cu noi. El ne-a creat din iubire de oameni și dorește să ajungem la viața cea veșnică, să intrăm în împărăția Sa cea cerească a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, Treimea cea de o Ființă și nedespărțită, Amin!

13.05.2018 Duminica a 6-a dupa Pasti (vindecarea orbului din nastere)

Azi, 13 Mai 2018, Biserica Ortodoxă Română face pomenirea Sf. Mc. Glicheria și Sf. Cuv. Serghie Mărturisitorul. De asemenea, în această Duminică, a șasea după Paști, facem pomenirea vindecării orbului din naștere.
La biserica Sfântului Ierarh Nicolae și a Sfântului Apostol Toma din Zalău slujba Sfintei Liturghii a fost săvârșită de Preacucernicul Părinte Ionuț Pop, Preacucernicul Părinte Petru Brisc, Preacucernicul Părinte Cristian Porumb și Preacucernicul Părinte Diacon Bogdan Fluieraș. În cadrul acesteia, pericopa evanghelică a fost citită de Părintele Diacon Bogdan Fluieraș, iar cuvântul de învățătură a fost rostit de Părintele Petru Brisc.

EVANGHELIA ZILEI:
„În vremea aceea, trecând Iisus, a văzut pe un om orb din naștere; atunci ucenicii Lui L-au întrebat pe El, zicând: Învățătorule, cine a păcătuit, acesta sau părinții lui, de s-a născut orb? Iisus le-a răspuns: nici el n-a păcătuit, nici părinții lui, ci s-a născut orb ca să se arate într-însul lucrările lui Dumnezeu. Trebuie să fac, până este ziuă, lucrările Celui Ce M-a trimis pe Mine, căci vine noaptea, când nimeni nu poate să lucreze. Câtă vreme sunt în lume, Eu sunt Lumina lumii. După ce a zis acestea, a scuipat jos și a făcut tină din scuipat și a uns cu tină ochii orbului. Apoi i-a zis: mergi de te spală la izvorul Siloamului, care se tâlcuiește: trimis. Deci s-a dus și s-a spălat și a venit văzând. Iar vecinii și cei ce-l văzuseră mai înainte, că era cerșetor, se întrebau: nu este acesta cel ce ședea și cerșea? Unii ziceau că acesta este, iar alții ziceau că seamănă cu el. Dar el zicea: eu sunt. Deci l-au întrebat: atunci cum s-au deschis ochii tăi? El le-a răspuns și a zis: Omul Care Se numește Iisus a făcut tină și a uns ochii mei. Apoi mi-a zis: mergi la izvorul Siloamului și te spală. Deci mergând și spălându-mă, am dobândit vederea. L-au mai întrebat: unde este Acela? Nu știu, le-a răspuns el. L-au dus la farisei pe cel ce mai înainte fusese orb. Și era într-o zi de sâmbătă, când a făcut Iisus tină și a deschis ochii orbului. Deci din nou l-au întrebat fariseii cum a dobândit vederea. El le-a răspuns: tină a pus pe ochii mei și m-am spălat și văd. Deci unii dintre farisei ziceau: acest Om nu este de la Dumnezeu, fiindcă nu păzește ziua sâmbetei. Dar alții ziceau: cum poate un om păcătos să facă minuni ca acestea? Și astfel era dezbinare între ei. Deci iarăși l-au intrebat pe cel ce fusese orb: tu ce zici despre El pentru că ți-a deschis ochii tăi? Iar el a răspuns că este proroc. Dar iudeii n-au crezut despre el că a fost orb și și-a căpătat vederea, până ce n-au chemat pe părinții celui vindecat de orbire. Așadar i-au întrebat și le-a zis: acesta este fiul vostru, despre care voi ziceți că s-a născut orb? Atunci părinții lui au răspuns și le-au zis: știm că acesta este fiul nostru și că el s-a născut orb; dar cum vede el acum, noi nu știm; sau Cine i-a deschis ochii lui, noi nu știm. Este în vârstă, întrebați-l pe dânsul; el singur vă va spune despre sine. Acestea le-au zis părinții lui, pentru că se temeau de iudei, căci iudeii se sfătuiseră acum, că de-L va mărturisi cineva pe Iisus că este Hristos, să fie dat afară din sinagogă. De aceea părinții lui au zis: este în vârstă, întrebați-l pe dânsul. Deci fariseii au chemat a doua oară pe omul care fusese orb și i-au zis: dă slavă lui Dumnezeu; noi știm că omul acesta este păcătos. El însă a răspuns: de este păcătos, nu știu; eu una știu, că eram orb și acum văd. Deci l-au întrebat iarăși: ce ți-a făcut? Cum a deschis ochii tăi? El le-a răspuns: acum v-am spus vouă și n-ați auzit! De ce voiți să auziți încă o dată? Nu cumva voiți și să vă faceți și voi ucenici ai Lui? Atunci l-au ocărât și i-au zis: tu ești ucenicul Lui; noi suntem ucenicii lui Moise. Noi știm că Dumnezeu a grăit cu Moise, iar pe Acesta noi nu-L știm de unde este. Răspuns-a omul și le-a zis: tocmai în aceasta stă minunea că voi nu știți de unde este; și totuși El a deschis ochii mei. Și noi știm că Dumnezeu nu-i ascultă pe păcătoși, dar de este cineva cinstitor de Dumnezeu și face voia Lui, pe acela îl ascultă. Din veac nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii vreunui orb din naștere. Dacă n-ar fi Acesta de la Dumnezeu, nimic n-ar fi putut face. Ei însă au răspuns și i-au zis: în păcate tu te-ai născut întreg și tu ne înveți pe noi? Și l-au dat afară. A auzit Iisus că l-au dat afară și, găsindu-l, l-a întrebat: crezi tu în Fiul lui Dumnezeu? El a răspuns și a întrebat: cine este, Doamne, ca să cred într-Însul? Iisus i-a spus: L-ai văzut pe El, căci Cel Care vorbește cu tine Acela este. Atunci el a grăit: cred, Doamne, și s-a închinat Lui.” Ev. Ioan 9, 1-38

În cuvântul de învățătură Părintele Petru Brisc a vorbit despre Hristos, lumina lumii.
„Câtă vreme sunt în lume, Eu sunt lumina lumii” (Ev. Ioan 9, 5). Ne aflăm în Duminica a șasea după Sfintele Paști, Duminică ce premerge praznicul înălțării Domnului nostru Iisus Hristos cu trupul la cer. O Duminică în care suntem părtași la o vindecare pe care o săvârșește Hristos a unui orb din naștere. Omul, fiind o ființă rațională, dintotdeauna a căutat să-și explice fenomenele din viața sa printr-un procedeu simplu: cauză și efect. Întotdeauna când ni se întâmplă ceva încercăm să aflăm cauza. De altfel, vedem că nu putem fi în bine dacă nu aflăm cauza a ceea ce ne aduce binele.

Tot așa și Sfinții Apostoli astăzi, trecând pe lângă un orb, au încercat să afle cauza bolii lui. Întrebându-L pe Însuși Dumnezeu, pe Iisus Hristos, cine a păcătuit de s-a născut orb? El sau părinții lui? Hristos, poate spre surprinderea Apostolilor și spre surprinderea noastră, ne spune că nu a păcătuit nici el, nici părinții lui. Deci în viața de zi cu zi pot să fie anumite evenimente care au o cauză pe care nici măcar nu o înțelegem, care ne depășește. Hristos spune că toate acestea s-au întâmplat ca să se arate slava lui Dumnezeu. Iată că Hristos ne spune că nu întotdeauna boala este o urmare a păcatului personal. Și ne aducem aminte de cazul dreptului Iov unde boala nu era o urmare a păcatului ci o încercare a dreptății și a sfințeniei sale.
Hristos ne răspunde acestei întrebări pe care ne-o punem și noi de atâtea ori, dacă boala este sau nu o urmare a păcatului. Și Hristos ne spune că pot fi situații când boala este o urmare a păcatului, dar nu întotdeauna. Nu există o relație de cauzalitate directă, o relație matematică între boală și suferință.

În cazul orbului de astăzi, boala sa a fost spre slava lui Dumnezeu. De aceea Hristos îl vindecă, iar vindecarea lui aduce orbirea celor care vedeau. Ce paradox! Să dai lumină unui orb și să renunțe la lumină oamenii care au vederea trupească. Fariseii și cărturarii nu au putut accepta această minune dintr-un formalism al Legii Vechiului Testament, anume „s-a încălcat legea odihnei Sabatului. Pentru că nu trebuie să faci nimic în ziua de Sabat”. Nici măcar binele, nici măcar să dai lumină, nici măcar să dai vindeci. O înțelegere îngustă în litera rigoristă a Vechiului Testament care ne arată că Hristos ne-a adus pe lângă literă și duh! De aceea am auzit chiar în Duminica trecută că Dumnezeu este duh și cei care I se închină trebuie să o facă în duh și adevăr.

Să rămânem puțin asupra acestui aspect al suferinței. Pentru că suferința este o realitate zilnică. O întâlnim de multe ori în viața noastră. Ajunge doar să facem o vizită într-un spital și să vedem de multe ori un maxim de suferință. De ce suferim? Un prim răspuns dar de Sfinții Părinți pe baza Sfintei Scripturi este „Dumnezeu nu vrea suferința omului! Nu a creat-o și nu o vrea, ci este o urmare a păcatului strămoșesc” (Sf. Isaac Sirul). Așadar Dumnezeu este Cel Care ne ajută să depășim suferința! Dumnezeu îngăduie suferința, dar nu rămâne într-o stare pasivă, uitându-Se la noi cum suferim, ci suferă cu noi. În acest sens învățătura noastră de credință spune: „Dumnezeu, prin faptul că a venit pe pământ, S-a smerit mult, până la cruce și moarte”. Dar ne spune teologia noastră că smerirea Lui nu s-a terminat, ci El a înviat, S-a înălțat la cer, dar totuși rămâne în stare de smerenie, de chenoză. Și care este această stare? Este solidaritatea lui Iisus Hristos cu tot omul ce se află în suferință. Dumnezeu este solidar cu cel aflat pe patul de suferință. Pentru că așa cum spunea gânditorul creștin Paul Couvert: „Dumnezeu nu a venit să ne explice suferința, ci a venit să o umple de prezența Sa”. O suferință pe care nu o înțelegi este una care duce la deprimare și deznădejde. Și cu ce umple Dumnezeu suferința noastră? Cu ceea ce a oferit astăzi Iisus Hristos. Cu lumină! „Eu sunt lumina lumii!”. Dumnezeu acolo unde este primit aduce lumină. Oricât de mare ar fi suferința, pentru omul care Îl acceptă în viața sa, Dumnezeu rămâne o prezență luminoasă. Este Acel Dumnezeu Care prinde de capătul cel greu al crucii noastre.

Așa se spune că un preot a fost întrebat de un credincios aflat într-o adâncă întristare: „Părinte, unde a fost Dumnezeu când îmi plângeam copilul care murise?” și preotul răspunde „A fost în lacrimile tale”. Să nu avem impresia că Dumnezeul nostru stă retras undeva, ci Dumnezeul nostru este Cel Care suferă și plânge împreună cu noi până când noi vom dobândi mântuirea. De aceea Pascal a spus o sentință impresionantă prin cuvintele: „Hristos este în suferință până la sfârșitul veacului”. De ce? Pentru că este alături de noi.

Așa a fost Hristos astăzi în suferința acestui orb, vindecându-l. Dându-I lumină. Or, lumina nu este doar una materială, ci este și una spirituală. Acestui orb Dumnezeu i-a dat și lumina spirituală întrucât în fața anchetatorilor el Îl mărturisește pe Hristos ca prooroc, iar la sfârșitul pericopei evanghelice Hristos îl întâlnește și îl întreabă: „Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?” Iar omul vindecat întreabă „cine este, ca să cred în El?”, iar Hristos răspunde „Eu sunt!”, iar cel vindecat răspunde „cred, Doamne!” și I s-a închinat Lui.
Este un text fundamental despre credință. Nu s-a oprit la cuvintele „cred”, așa cum de multe ori suntem tentați să spunem, „ajunge doar să crezi”, ci I s-a închinat. Credința merge mână în mână cu închinarea. Credința trebuie să fie lucrătoare prin iubire, pentru că, ne spune Sfântul Apostol Iacov, credința fără fapte este moartă. Iată cum credința și închinarea ne arată într-adevăr apartenența la această învățătură adusă de Hristos.

Iată că această Evanghelie ne aduce bogate învățături. Și aș insista în final asupra acestui aspect că sunt unii oameni care nu se pot bucura de binele semenilor. Am văzut fariseii de astăzi când s-au lovit de niște lucruri rigoriste care nu duc la viață, și au făcut o anchetă din această vindecare, dovedind că poți acea lumina aceasta fizică, dar dacă nu ai pe cea spirituală s-ar putea să confundăm lucrurile. Omul care are lumină în suflet nu este un om indiferent. Indiferența arată că suntem pe drumul orbirii sufletești. Dacă trecem pe lângă un peisaj frumos și nu ne mișcă nimic, înseamnă că nu suntem pe drumul cel bun. Dacă nu putem să apreciem răsăritul soarelui, înseamnă că în sufletul nostru se petrece ceva. Dacă nu ne mișcă durerea semenului nostru și nu ne putem bucura cu el, înseamnă că vederea noastră sufletească are nevoie de lumină.
De aceea, aș încheia cu versurile poetei noastre Magda Isanos care, deși a trecut la cele veșnice la 23 de ani, are niște cuvinte care ne vorbesc despre cât este de important să avem lumină:
„Și-mi pare-așa ciudat că se mai poate
găsi atâta vreme pentru ură,
când viața e de-abia o picătură
între minutu-acesta care bate

și celălalt și-mi pare nențeles
și trist că nu privim la cer mai des,
că nu culegem flori și nu zâmbim,
noi, care-așa de repede murim.”, Amin!

06.05.2018 Duminica a 5-a dupa Pasti (a samarinencii)

Azi, 6 Mai 2018, Biserica Ortodoxă Română face pomenirea Sf. și Dreptului Iov, Sf. Cuv. Mamant, Pahomie și Ilarion. De asemenea, în această Duminică, a cincea după Paști, prăznuim Duminica samarinencii.

La biserica noastră slujba Sfintei Liturghii a fost săvârșită de Preacucernicul Părinte Ionuț Pop, Preacucernicul Părinte Petru Brisc și Preacucernicul Părinte Diacon Bogdan Fluieraș. În cadrul acesteia pericopa evanghelică a fost citită de Părintele Diacon Bogdan Fluieraș, iar cuvântul de învățătură a fost rostit de Părintele Ionuț Pop.


EVANGHELIA ZILEI:

„În vremea aceea, a venit Iisus în orașul Samariei, ce se numea Sihar, aproape de câmpul pe care Iacob l-a dat lui Iosif, fiul său. Și era acolo puțul lui Iacob. Iar Iisus, ostenit de călătorie, ședea lângă puț; și era cam pe la al șaselea ceas. Atunci a venit o femeie samarineancă să scoată apă. Iisus i-a zis: dă-Mi să beau; căci ucenicii Lui se duseseră în oraș ca să cumpere hrană. Femeia samarineancă I-a răspuns: Tu, Care ești iudeu, cum ceri să bei apă de la mine, care sunt femeie samarineancă? Pentru că iudeii nu au nici un amestec cu samarinenii! Iisus i-a răspuns și i-a zis: dacă cunoșteai harul lui Dumnezeu și Cine este Cel Care ți-a zis: dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El și ți-ar fi dat apă vie. L-a întrebat femeia: Doamne, nici nu ai cu ce să scoți și puțul este adânc; de unde, dar, ai apa cea vie? Nu cumva Tu ești mai mare decât Iacob, părintele nostru, care ne-a dat puțul acesta și a băut dintr-însul el însuși, și fiii lui, și turmele lui? Iisus i-a răspuns și a zis: oricine bea din apa aceasta va înseta din nou, dar cel ce va bea din apa pe care Eu o voi da lui nu va mai înseta în veci, căci apa pe care Eu o voi da lui se va face în el izvor de apă curgătoare, pentru viața veșnică. Atunci femeia a grăit către Dânsul: Doamne, dă-mi această apă, ca să nu mai însetez, nici să mai vin aici să scot. Iisus i-a poruncit: mergi și cheamă pe bărbatul tău și vino aici. Dar femeia, răspunzând, I-a zis: n-am bărbat. Iisus i-a răspuns: bine ai zis că n-ai bărbat, căci cinci bărbați ai avut și cel pe care-l ai acum nu-ți este bărbat; aceasta adevărat ai spus. Doamne, a zis femeia către Dânsul: văd că Tu ești proroc. Părinții noștri s-au închinat pe muntele acesta; iar voi ziceți că în Ierusalim este locul cuvenit pentru închinare. Dar Iisus i-a zis: femeie, crede-Mă că vine vremea când nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim vă veți închina Tatălui. Voi vă închinați la ce nu știți; noi ne închinăm la ce știm, căci mântuirea este de la iudei. Dar vine vremea și acum a venit, când închinătorii cei adevărați se vor închina Tatălui în duh și în adevăr, căci Tatăl astfel voiește să fie cei ce se închină Lui. Duh este Dumnezeu; și cei ce se închină Lui trebuie să I se închine în duh și în adevăr. A zis femeia către Dânsul: știm că va veni Mesia, Căruia I se zice Hristos; când va veni, Acela ne va spune nouă toate. Iisus i-a răspuns: Eu sunt, Cel Care vorbesc cu tine. Dar atunci au venit ucenicii Lui și se mirau că vorbea cu o femeie; însă nimeni nu I-a zis: ce o întrebi sau despre ce vorbești cu dânsa? Atunci femeia și-a lăsat găleata, s-a dus în oraș și a zis oamenilor: veniți de vedeți un Om Care mi-a spus toate câte am făcut. Nu cumva Aceasta este Hristos? Deci au ieșit din oraș și veneau către Dânsul. În timpul acesta, ucenicii Lui Îl rugau, zicând: Învățătorule, mănâncă. Dar El le-a zis: Eu am de mâncat o mâncare pe care nu o știți. Deci ucenicii se întrebau între ei: nu cumva I-a adus cineva să mănânce? Iisus însă le-a zis: mâncarea Mea este să fac voia Celui Care M-a trimis pe Mine și să săvârșesc lucrul Lui. Oare nu ziceți voi că mai sunt patru luni și vine secerișul? Iată, zic vouă: ridicați ochii voștri și vedeți holdele că sunt albe, gata pentru seceriș. Iar cel care seceră primește plată și adună rod în viața de veci, ca împreună să se bucure și cel ce seamănă și cel ce seceră; căci aici se adeverește zicerea că: altul este cel ce seamănă, și altul cel ce seceră. Eu v-am trimis să secerați ceea ce voi n-ați muncit; alții au muncit și voi ați intrat în munca lor. Iar din orașul acela mulți dintre samarineni au crezut într-Însul, pentru cuvântul femeii care mărturisea: mi-a spus mie toate câte am făcut. Deci după ce au venit la Dânsul, samarinenii L-au rugat să rămână la ei. Și a rămas acolo două zile și mult mai mulți au crezut, pentru cuvântul Lui, iar femeii îi ziceau: credem nu numai pentru vorbele tale, ci fiindcă noi înșine am auzit și știm că Acesta este cu adevărat Hristos, Mântuitorul lumii.” Ev. Ioan 4, 5-42

În cuvântul de învățătură Părintele Ionuț Pop a accentuat ideea schimbării omului în urma întâlnirii cu Hristos precum și nevoia de a rămâne în legătură cu Dumnezeu.

După calendarul nostru ne aflăm în Duminica a cincea după Paști și vedem aici notat „Duminica samarinencii”. Cu siguranță vedem această Duminică închinată acestei femei și ne-am pus întrebarea „cine este această femeie samarineancă încât Biserica îi acordă o Duminică pe an înscrisă în calendarul creștin?” Mai mult, îi acordă o scenă biblică pe pereții bisericii noastre, pictată, și o pomenim atât de des în predica Bisericii. Nu îi cunoaștem numele, dar am putea spune că ea concurează cu mari nume ale istoriei precum Alexandru Macedon, Cezar sau alții a căror activitate o cunoaștem.

În vremea Mântuitorului Iisus Hristos în Țara sfântă împărțirea teritorială este în felul următor: în zona de nord avem ținutul Galileii, în partea de mijloc avem ținutul Samariei, iar în sud avem ținutul Iudeeii. Între aceștia din mijloc cu cei din sud sau nord nu exista o colaborare. De ce? Pentru că în timpul prigoanei asiro-babiloniene dintre anii 605-531 î.Hr. aceștia au repopulat această zonă a Țării sfinte, Samaria, cu diferite popoare migratoare. Între ei erau și oameni care nu credeau în Dumnezeu sau care aveau alte zeități, motiv pentru care s-a creat această discrepanță între galileeni și iudei, eliminând oarecum din rădăcinile lor pe cei din mijloc, pe samarineni.

Evanghelia de astăzi ne prezintă pe Domnul nostru Iisus Hristos care Se întoarce acasă, în Nazaret, iar aceasta presupune să treacă prin Samaria. Între locuitorii ținuturilor nu exista nici măcar un salut. Ei păstrau o distanță între ei când treceau prin acele ținuturi, iar galileenii și iudeii îi considerau pe samarineni spurcați. Samarinenii ziceau că ei au Muntele Garizim unde aduc jertfe lui Dumnezeu și având localitatea Sihar ca punct central. Ceilalți, iudeii, aveau Ierusalimul, Templul sfânt, locul unde se rugau, unde mergea și Hristos, unde erau tâlcuite Legile Vechiului Testament și punctul de unde pornea credința străbună.

Avem în Evanghelie tabloul întâlnirii omului cu Dumnezeu. Hristos află o fântână și își trimite ucenicii în sat să aducă hrană. Ucenicii au mers, iar Hristos a așteptat la o fântână unde vine o femeie samarineancă. În momentul în care femeia scoate apă din fântână, Hristos îi cere „dă-Mi să beau!”. Aceasta a rămas surprinsă întrucât Hristos a intrat în dialog cu ea. Or, între aceste populații nu exista niciun fel de apropiere. Ea a refuzat să-I dea apă Mântuitorului, iar Acesta i-a zis femeii: „dacă cunoșteai harul lui Dumnezeu și Cine este Cel Care ți-a zis: dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El și ți-ar fi dat apă vie.”
Desigur că a existat în mintea acestei femei „ce este apa cea vie?”. Oare acea apă nu era vie, adică îndestulătoare? Femeia nu a înțeles profunzimea tainei pe care Hristos o expunea femeii.

Intrând în dialog cu femeia, Hristos a încercat să o cunoască. Hristos o trimite în sat după bărbatul ei, iar ea răspunde că nu are, iar Hristos îi spune „adevărat ai răspuns. Cinci bărbați ai avut, iar și cel pe care îl ai acum nu îți este bărbat”. Atunci femeia a simțit ceva. A apărut întrebarea „de unde știe omul Acesta aceste lucruri despre mine? Este oare profet?”. Observăm cum evangheliștii nu intră în detaliile dialogului în urma căruia femeia își pune întrebarea dacă Hristos este profet. Și totuși, Hristos îi descoperă întâmplări din viața ei. Mântuitorul o trimite pe femeie în satul ei ca să aducă locuitorii din acest ținut, Sihar, ca să vadă și să cunoască cine este Cel Care a intrat în dialog cu ea și i-a cerut apă, mai mult, le-a promis lor apa cea veșnică.

Evanghelia continuă atât de frumos văzând această femeie pe acest „profet” în mintea ei și Îl întreabă „unde este mai bine să ne rugăm? Noi avem Muntele Garizimului unde credem că ni se arată Dumnezeu, dar voi aveți Templul Ierusalimului unde sunt Tablele Legii, unde sunt cele sfinte, unde este învățătura și cei mai mulți învățați care vorbesc despre venirea lui Mesia”. Hristos răspunde frumos, în tabloul al treilea al Evangheliei pe care îl numesc revelație și descoperirea lui Dumnezeu, „Dumnezeu este duh!”, iar El se descoperă omului în duh și adevăr. Dumnezeu nu este închis într-un spațiu sau într-un munte! Greșit! Dacă Dumnezeu este duh, înseamnă că există pretutindeni.

Ca o paranteză, aș dori să vă spun că în ultimele două săptămâni am fost plecat în Mexic și Guatemala. Guatemala, o țară de lumea a treia unde am slujit la 50 de grade la umbră, unde am aflat oameni care nu aveau educație, nu aveau medicamente, acolo am inaugurat primul spital construit de Biserică, dar și acolo am aflat credința lor mare! Ei erau lipsiți, sărmani, dar în momentul în care cântau „Hristos a înviat” în limba lor, se vedea bucuria lui Hristos pe chipurile și în sufletele lor. Hristos vine la toate neamurile și la toate religiile. Unii Îl acceptă, alții nu. Alții au alți zei, încă nu Îl cunosc pe Hristos în viața lor. Să știți că Dumnezeu fiind în duh și adevăr, adevărul este ceea ce ne-a rămas sfânt pe acest pământ prin credință și prin revelația lui Dumnezeu. De aceea este necesar să Îl chemăm în permanență, pentru că El este pretutindeni și ne ajută în orice clipă a vieții noastre.

Ultimul tablou al acestei Evanghelii ne prezintă misionarismul laic pe care îl face omul în viața sa. Noi îl facem în familie, în societate, la serviciu sau în alte locuri unde ne poartă viața. Noi suntem datori să Îl facem cunoscut pe Dumnezeu copiilor noștri, apropiaților noștri, celor care nu Îl cunosc pe Dumnezeu sau celor care pun accent pe materie și uită de suflet și de Dumnezeu. Vedem azi cum tehnologia a avansat uimitor și totuși această viteză ne ține la distanță de Dumnezeu. Ne ocupă timpul încât nu mai avem loc și pentru Dumnezeu în fiecare zi. Să știți că Dumnezeu S-a descoperit omului și peste voia multora a poposit două zile în ținutul Samariei. Când a venit femeia înapoi, a alergat și și-a chemat cunoștințele să Îl vadă pe profet, iar când a fost întrebat „când are să vină Hristos, Mesia”, El a răspuns „Eu sunt”. Acea femeie a rămas o misionară în acea localitate, pentru a propovădui ceea ce aflase de la Hristos.

Un detaliu foarte important. Femeia a uitat găleata la fântână când a plecat în sat. Iată cum a uitat de partea materială, fiind adăpată sufletește de învățătura și harul lui Hristos. De aceea, iată cum azi vedem învățătura lui Hristos cum dă roade. Vedem cum femeia samarineancă rămâne în istoria lumii și Sfânta Scriptură și scrierile Sfinților Părinți analizează și intră în profunzimea dialogului dintre Hristos și această samarineancă. Vedem în ce vremuri trăim. Tehnologia și tehnica ne prezintă o lume tulbure în care avem zone de conflict unde domnesc armele și nu se știe când va începe un alt război mondial, o nouă criză mondială, de aceea noi trebuie să păstrăm credința în Dumnezeu, să ne păstrăm viața curată și să mărturisim pacea și adevărul lui Hristos, pentru ca astfel să fim vrednici de împărăția lui Dumnezeu, Amin!

29.04.2018 Duminica a 4-a dupa Pasti (vindecarea slabanogului de la Vitezda)

Azi, 29 Aprilie 2018, Biserica Ortodoxă Română face pomenirea Sf. 9 Mucenici din Cizic și a Sf. Cuv. Memnon Mărturisitorul. Tot în această zi prăznuim Duminica a 4-a după Paști în care pomenim vindecarea slăbănogului de la scăldătoarea Vitezda.
La biserica Sfântului Ierarh Nicolae și a Sfântului Apostol Toma slujba Sfintei Liturghii a fost săvârșită de Preacucernicul Părinte Petru Brisc, Preacucernicul Părinte Cristian Porumb și de Preacucernicul Părinte Diacon Bogdan Fluieraș. Pericopa evanghelică a fost citită de Părintele Diacon Bogdan Fluieraș, iar cuvântul de învățătură a fost rostit de Părintele Petru Brisc.

EVANGHELIA ZILEI:
„În vremea aceea, fiind sărbătoare, S-a suit Iisus în Ierusalim. Iar în Ierusalim, lângă Poarta Oilor, era o scăldătoare care se numea pe evreiește Vitezda și care avea cinci pridvoare. În aceste pridvoare zăcea mulțime multă de bolnavi: orbi, șchiopi, uscați, așteptând mișcarea apei, căci un înger al Domnului se pogora din când în când în scăldătoare și tulbura apa; și cel care intra întâi după tulburarea apei se făcea sănătos, orice de ce boală era cuprins. Atunci era acolo un om care era bolnav de treizeci și opt de ani. Pe acesta văzându-l zăcând, și știind că este așa încă de multă vreme, l-a întrebat Iisus: voiești să te faci sănătos? Răspuns-a Lui bolnavul: Doamne, nu am pe nimeni ca să mă bage în scăldătoare, când se tulbură apa; așa că până când merg eu, altul se pogoară înaintea mea. Iisus a zis către el: scoală-te, ia-ți patul tău și umblă. Și în clipa aceea s-a făcut omul sănătos și și-a luat patul său și umbla. Dar în ziua aceea era sâmbătă. Deci ziceau iudeii către cel vindecat: este zi de sâmbătă și nu-ți este iertat să iei patul. El le-a răspuns: Cel Care m-a făcut sănătos, Acela mi-a zis: ia-ți patul tău și umblă. Ei l-au întrebat: cine este Omul Care ți-a zis: ia-ți patul tău și umblă? Dar cel vindecat nu știa Cine este, căci Iisus Se dăduse la o parte din mulțimea care era în acel loc. După aceea Iisus l-a găsit în templu și i-a zis: iată că te-ai făcut sănătos; de acum să nu mai păcătuiești, ca să nu ți se întâmple și mai rău. Atunci omul s-a dus și a spus iudeilor că Iisus este Cel Care l-a făcut pe el sănătos.” Ev. Ioan 5, 1-15

În cuvântul de învățătură Părintele Petru Brisc a vorbit despre boala singurătății și nevoia de sensibilitate față de aproapele nostru.
În Duminica aceasta am fost părtași la o minune săvârșită de Mântuitorul și anume vindecarea unui om paralizat care zăcea în această boală de 38 de ani. Contextul este unul deosebit, întrucât acel om era într-o așteptare și anume în Ierusalim era o scăldătoare numită Vitezda și aceasta devenea uneori făcătoare de minuni. În ea se vindecau bolnavii pentru că îngerul Domnului se cobora și tulbura apa, însă doar primul care intra în apă după tulburare se vindeca de orice boală era cuprins. Acest om era la marginea scăldătoarei și își aștepta vindecarea, dar dacă luăm aminte, observăm că acolo la Vitezda era o concurență a egoismului. De ce oare? Pentru că nu se vindecau cei care erau mai grav bolnavi, ci invers, cei care erau mai puțin bolnavi, întrucât aveau putere să se arunce în apă. Așadar, nu se vindecau cei care aveau nevoie mai mare de vindecare, ci cei care erau mai puternici ca să se arunce în scăldătoare.
Omul paralizat așteaptă. Iar dacă aștepți, înseamnă că ai speranță, ai credință. Iar atunci când așteptarea este însoțită de răbdare și credință, vine Însuși Hristos și Îl întreabă „Voiești să te faci sănătos?”. Ne punem întrebarea oare de ce l-a întrebat aceasta? Nu era oare așteptarea sa un semn că dorește vindecarea? Am spune noi pentru a-și expune durerea lui sufletească. Omul spune că nu are om care să îl arunce în scăldătoare și până să se ridice el, se aruncă altul în scăldătoare. „Nu am om!”, adică nu am pe nimeni! Iată cum boala lui, crucea lui este însoțită de o alta, aceea a singurătății. Iar crucea singurătății este de multe ori mult mai grea. De aceea scriitorul Gabriel Marquez spunea că unica suferință din lume este singurătatea. Există în zilele noastre mai multe tipuri de singurătate: singurătatea asumată pe care o întâlnim la călugării care își asumă singurătatea. Pentru ei crucea singurătății este un mijloc de apropiere de Dumnezeu. Așa se dedică lui Dumnezeu. Dar la slăbănogul din Evanghelia de astăzi nu este vorba de această singurătate, ci de cea a omului care nu mai are pe nimeni. Din păcate, acest tip de singurătate crește de la o zi la alta. Mai avem un alt tip de singurătate a omului care deși trăiește în comunitate, se simte singur. Nu mai rezonează nimeni cu sufletul său, cu trăirea sa, cu gândirea sa și atunci omul trăiește un chin. Nu este mai mare greutate decât să fii înconjurat de oameni și totuși să te simți singur. Mai este un tip de singurătate. Acela apare atunci când nu îl mai cauți pe Dumnezeu. Noi îi spunem în limbajul nostru că ne-a părăsit Dumnezeu. Aș spune eu, într-un mod incorect. Dumnezeu nu ne părăsește. Noi refuzăm comuniunea cu El, iar Dumnezeu, din dragostea și sensibilitatea Sa, ne respectă voința. De aceea ne spune Sfântul Maxim Mărturisitorul: „Omul a primit existență de la Dumnezeu pentru ca trăind într-o existență bună să ajungă la existența veșnic fericită”. Să ne amintim de cuvintele pe care Hristos le adresează celui vindecat după ce îl întâlnește în templu: „te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuiești, ca să nu ți se întâmple ceva mai rău”. Ce poate fi mai rău decât boala și singurătatea în care zăcea? Ne-a spus Sfântul Maxim: poate fi mai rea o existență veșnic nefericită. Poate fi mai rău să trăiești singur pe veci, în veșnicie. Așa este descris iadul de unii sfinți părinți: ca un abis al singurătății, dar cea mea grea stare a noastră pe care am putea să o suportăm ar fi aceea să fim veșnic în această stare a singurătății. La aceasta se referea Hristos prin cuvintele „să nu ți se întâmple ceva mai rău”, adică să fim pe veșnicie despărțiți de Dumnezeu. Aceasta este urmarea păcatului. De aceea se spune că cel mai bine este să fii purtat de Dumnezeu.
Iată că Hristos nu face astăzi o simplă vindecare, ci transmite un mesaj clar. În final vreau să mă opresc asupra unei alte dimensiuni a Evangheliei de astăzi. Hristos îl vindecă și apoi Se retrage. Nu așteaptă laude, lauri, ci se retrage. Îl întâlnește pe cel vindecat în templu și îi vorbește doar lui. Iată câtă delicatețe din partea lui Hristos din care trebuie să învățăm. Este vorba de acest tact extraordinar pe care trebuie să îl învățăm. Noi, de multe ori, când vedem slăbiciunea aproapelui să o strigăm în gura mare, nu să fim discreți. Atunci când omul este stăpânit de egoism nu mai vede valoarea semenului. Vedem în Evanghelia de astăzi că fariseii l-au criticat pe cel vindecat, spunându-I că nu îi este îngăduit să își ia patul pentru că este zi de sâmbătă. Ce anomalie! Ce gândire îngustă! Să îl vezi pe om vindecat și să îl trimiți acasă, dar să nu îl lași să își ia patul său. Cum poate fi acest suflet care nu se poate bucura de binele aproapelui? Care nu vede valoarea aproapelui de lângă el? De aceea ar trebui să învățăm din această Evanghelie. Toți sfinții noștri au fost foarte delicați, sensibili. Au fost acei oameni care au răspândit în jurul lor această sensibilitate. Vă dau un exemplu din viața unui om care nu este sfânt, părintele Dumitru Stăniloae, care pe mine m-a înduioșat.
În perioada anilor 1958-1963 marele teolog a fost închis, din rațiunile politice ale vremii de atunci. Și a fost eliberat în 1963 iar în dimineața eliberării face un gest de o sensibilitate adâncă. Nu merge acasă, ci prima dată dă un telefon soției sale, a întrebat-o dacă este bine, ca nu cumva să deranjeze venirea lui acasă la o oră atât de devreme. Aceasta înseamnă să fii sensibil, să te gândești la binele aproapelui tău, să te gândești cu dragoste la cel de lângă tine. Aceasta înseamnă să știi să spui sfatul la ureche și să nu strigi în gura mare necazul lui.
Aceasta ne învață azi Hristos. Nu avem doar vindecarea unui slăbănog, ci și de vindecările noastre interioare și poate fiecare găsim slăbiciunile interioare pe care prin exemplul Evangheliei de astăzi le putem depăși, le putem astupa cu ceea ce înseamnă credința, dragostea și exemplul Mântuitorului Iisus Hristos, Amin!

22.04.2018 Duminica a 3-a dupa Pasti (a Mironositelor)

Azi, 22 Aprilie 2018 Biserica Ortodoxă Română face pomenirea Sf. Ier. Teodor Sicheotul, ep. Anastasiopolei și Sf. Ap. Natanail. Tot în această zi sărbătorim Duminica mironosițelor, zi închinată femeilor creștine mărturisitoare.
La biserica noastră slujba Sfintei Liturghii a fost săvârșită de Preacucernicul Părinte Petru Brisc, Preacucernicul Părinte Cristian Porumb și Preacucernicul Părinte Diacon Bogdan Fluieraș. În cadrul slujbei, pericopa evanghelică a fost citită de Părintele Diacon Bogdan Fluieraș, iar cuvântul de învățătură a fost rostit de Părintele Petru Brisc.

EVANGHELIA ZILEI:
„În vremea aceea, a venit Iosif cel din Arimateea, sfetnic cu bun nume, care aștepta și el Împărăția lui Dumnezeu, și, îndrăznind, a intrat la Pilat și a cerut trupul lui Iisus. Iar Pilat s-a mirat că Iisus a murit așa curând; și chemând pe sutaș, l-a întrebat dacă a murit de mult; și aflând de la sutaș, Pilat a dăruit lui Iosif trupul mort. Atunci Iosif, cumpărând giulgiu de in și pogorând pe Iisus de pe cruce, L-a înfășurat în giulgiu și L-a pus într-un mormânt care era săpat în stâncă. Apoi a prăvălit o piatră la ușa mormântului. Iar Maria Magdalena și Maria lui Iosie priveau unde L-au pus. Iar după ce a trecut ziua sâmbetei, Maria Magdalena și Maria, mama lui Iacob, și Salomeea au cumpărat miresme, ca să meargă să ungă trupul lui Iisus. Și dis-de-dimineață, în prima zi a săptămânii, pe când răsărea soarele, au venit la mormânt, zicând una către alta: cine ne va prăvăli nouă piatra de la ușa mormântului? Dar ridicându-și ochii, au văzut că piatra, care era foarte mare, fusese răsturnată. Și intrând în mormânt, au văzut un tânăr șezând în partea dreaptă, îmbrăcat în veșmânt alb, și s-au spăimântat. El, însă, le-a zis: Nu vă spăimântați! Căutați pe Iisus Nazarineanul Cel răstignit? A înviat; nu este aici; iată locul unde-L puseseră. Ci duceți-vă de spuneți ucenicilor Lui și lui Petru, că El merge în Galileea mai înainte de voi. Acolo Îl veți vedea, după cum v-a spus vouă. Dar ele, ieșind din mormânt, au fugit de acolo, căci erau cuprinse de cutremur și de spaimă, și n-au spus nimănui nimic, căci se temeau.” Ev. Marcu 15, 43-47; 16, 1-8

În cuvântul de învățătură Părintele Petru Brisc a vorbit despre femeile mironosițe care ne sunt model de trăire și mărturisire a lui Hristos cel înviat.

S-a spus adeseori că viața este ca un vas, iar în funcție de ce pui în acest vas așa îți găsești sensul vieții tale. Unii oameni pun în vas bucurii lumești crezând că acestea sunt scopul și sensul vieții. Alții pun faptele cele bune, crezând că fapta cea bună ne apropie de Dumnezeu care este sensul vieții noastre.
Tocmai de aceea Duminica aceasta vine cu un exemplu, cu niște modele în viața noastră pentru a înțelege cu ce trebuie să ne umplem viața noastră. Paradoxal Biserica nu ne pune astăzi exemplul unor mari apostoli, ci ne pune exemplul unor femei numite mironosițe. Denumirea aceasta vine de la faptul că aceste femei erau purtătoare de miruri, adică au alergat în Duminica învierii dis-de-dimineață ca să ungă trupul lui Hristos cu mir, potrivit rânduielii iudaice, dar observăm că acest sens capătă o altă dimensiune iar cuvântul de a fi mironosiță înseamnă în zilele noastre a avea o evlavie deosebită. Aceste femei sunt exemplu nu numai pentru femeile și mamele creștine, ci pentru toți oamenii.

Aș dori să stăruim asupra unor aspecte din viața acestor mironosițe, din episodul prezentării lor la mormântul lui Hristos, pentru ca mergând la casele noastre să înțelegem de ce Biserica ni le prezintă astăzi ca model.
Întorcându-ne la șirul evenimentelor din Săptămâna Patimilor, așa cum ne-a întors și Evanghelia din săptămâna aceasta, observăm frica apostolilor. Apostolii s-au temut. Femeile mironosițe, nu. Ele L-au urmat pe Hristos până pe Golgota, ele aleargă la mormânt în următoarea dimineață. Nu au teamă. Nu își tem viața lor. Apostolii își vor primi acest curaj abia după pogorârea Duhului Sfânt. Femeile nu au frică nici de întunericul nopții, nici de paza mormântului, nici de iudeii care erau înverșunați împotriva lui Hristos. Singura lor nedumerire era: „cine ne va prăvăli nouă piatra de la ușa mormântului?”. Știm din relatările biblice faptul că mormântul lui Hristos era pecetluit cu o piatră foarte mare. Ne punem întrebarea, așadar, de ce femeile mironosițe pleacă la mormânt cu toate că știu de pecetea acelui mormânt. Ele nu aveau forța să dea la o parte această piatră. Ce le-a mânat acolo? Logica umană ar fi trebuit să le spună „în zadar mergeți. Nu veți ajunge să ungeți trupul lui Hristos.” Ce au aceste femei de fac acest gest? Au credință! Pentru că pentru a avea credință de multe ori înseamnă nu să fii irațional, ci să fii suprarațional. De multe ori înseamnă să înțelegi că atunci când rațiunea și tot ce se întâmplă în jurul tău nu îți dă nicio șansă, tu să ai încredere că Dumnezeu este Cel care le va rândui spre bine tău.

Femeile mironosițe au avut această credință în suflet, altfel nu făceau acest drum spre mormânt. Au avut cu ele miruri, dar aș spune eu că mirul cel mai important pe care îl purtau nu era acel mir material, ci era dragostea lor pentru Hristos. Acesta este mirul pe care îl purtau în suflete. Această dragoste care le mână să face acest gest de curaj. Tocmai de aceea Hristos cel înviat le face această bucurie enormă. Lor le spune prima dată că a înviat. Lor le spune „Bucurați-vă!”. Ce înțelegem de aici? Că atunci când avem credință în Hristos cel înviat, atunci El Se descoperă. De aceea femeile mironosițe rămân un exemplu pentru noi. De aceea sufletele noastre trebuie să rămână pline de dragoste. Avem în Sfânta Scriptură versetul „Fiule, dă-mi inima ta!”. Poți să-I dai lui Dumnezeu multe lucruri, să-I dai multe daruri, dar El cere inima noastră, iar inima noastră o dăm atunci când o umplem cu dragoste, iar prin această inimă plină de dragoste Dumnezeu Se descoperă și aduce rânduială în viața noastră, preface întristarea în bucurie! Dacă nu vom înțelege că inima noastră trebuie să fie un locaș al Sfântului Duh sau cum spunea Sf. Grigorie Palama că inima trebuie să fie un tron al harului dumnezeiesc, poate nu vom înțelege atunci bucuria întâlnirii cu Dumnezeu.

Aș dori să aduc un exemplu din Sfânta Scriptură. O carte care are un singur capitol: Epistola către Filimon. Acest Filimon a avut un sclav, un rob care l-a părăsit. Acesta se chema Onisim. Dar Onisim se apropie de Sfântul Apostol Pavel, iar acesta îi scrie lui Filimon o scrisoare de recomandare prin care îi cere să îl ierte pe acest rob. Acolo apare o expresie tulburătoare, dacă vreți, sau o expresie care ne arată cum pentru un sfânt inima rămâne întotdeauna plină de dragoste și inima lui se identifică întotdeauna cu inima semenului său. Ne spune așa versetul 21: „Ți-l trimit pe acesta, adică însăși inima mea”. Sfântul Apostol Pavel se identifică cu acel rob. Pentru el, acel om valora cât inima sa. Pentru el, dragostea era cea care îl cuprindea când se gândea la semenul său. Nu exista o diferență între el și viața sa și semenul său. De ce? Pentru că inima sa a fost plină de dragoste și de credință. Așa să fie și inima noastră! Pentru că ne spune Sfânta Scriptură că inima noastră trebuie să fie altar al lui Dumnezeu, casa lui Dumnezeu, iar mai apoi ne spune Sfântul Apostol Pavel că după ce ne facem inima casă și altar, inima devine pace a lui Dumnezeu.

De aceea femeile mironosițe rămân un exemplu pentru noi. Astăzi nu este o zi a femii creștine, ci o zi a mărturisirii credinței în Hristos. Hristos înviat cere de la noi această inimă jertfelnică, plină de dragoste și de credință, pentru că altfel nu vom înțelege nimic din ceea ce înseamnă învierea Lui și prezența Sa.

Și atunci când noi punem aceste lucruri în viața noastră, nu doar noi ne mântuim, ci și lumea se mântuiește în jurul nostru. Atunci când inima noastră este plină de dragoste, și ceilalți văd și gustă din inima noastră.

Vă dau un exemplu real din viața noastră. O mamă se confruntă cu o mare dilemă.Soțul ei nu se mai înțelege cu fiul. Această dilemă s-a încheiat doar la moartea mamei, respectiv soției. Atunci, pe patul de suferință, mama a făcut un gest: a luat mâna soțului și a fiului și le-a apropiat de pieptul ei. Abia atunci au simțit cei doi dragostea acelei femei. S-au privit unul pe celălalt, au început să lăcrimeze și s-au îmbrățișat. Inima mamei se răcea, dar cele două inimi se încălzeau în dragoste și iertare. Asta se întâmplă și asta face fiecare inimă de creștin care încearcă să pună în adâncul ei dragostea. Reușește să dea căldură, iubire și iertare în jur. De aceea, femeile mironosițe mărturisitoare ale învierii rămân pentru noi modele de trăire și de mărturisire a credinței în Hristos cel înviat, Amin!

15.04.2018 Duminica Tomii

Duminică, 15 aprilie 2018, cu prilejul hramului de primăvară, credincioșii Parohiei „Sfântul Ierarh Nicolae” și „Sfântul Apostol Toma” din Zalău au îmbrăcat straie de sărbătoare. În această zi binecuvântată de Dumnezeu, Sfânta Liturghie a fost săvârșită în biserica parohiei de Preasfințitul Părinte Sebastian, Episcopul Slatinei și Romanaților și de Preasfințitul Părinte Petroniu, împreună cu un sobor de preoți și diaconi, din care au făcut parte și Preacucernicii Părinți membrii ai Permanenței Consiliului Eparhial al Episcopiei Sălajului și Preacucernicii Părinți protopopi ai celor trei protopopiate ale Eparhiei.

În cadrul Dumnezeieștii Liturghii, Preacuviosul Părinte ierodiacon Fanurie Borza a fost hirotonit ieromonah pe seama Mănăstirii „Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul” din localitatea Bobota.

După Dumnezeiasca Liturghie, Preasfințitul Părinte Petroniu a rostit un cuvânt de bun venit adresat Preasfințitului Părinte Sebastian și a felicitat pe Preacucernicul Părinte paroh Ionuț Pop, vicarul eparhial al Episcopiei Sălajului, pentru întreaga activitate desfășurată. În continuare, Preasfinția Sa a rostit un cuvânt de învățătură.

La rândul său, Preacucernicul Părinte paroh Ionuț Pop a mulțumit celor doi Ierarhi pentru prezență și le-a dăruit câte un baston arhieresc.

Slujba a fost încununată de răspunsurile date la strană de Corala „Armonia” din Constanța, multiplă medaliată cu aur la diferite Concursuri corale naționale și internaționale.

La final, au fost împărțite iconițe cu Sfântul Apostol Toma tuturor celor prezenți la sfânta biserică.

Parohia de pe strada Crasnei, așa cum este ea cunoscută locuitorilor din Municipiul Zalău, a fost înființată în anul 2009.

În anul 1990, în orașul Zalău existau doar două biserici ortodoxe, iar la înființarea Episcopiei Sălajului, în octombrie 2007, erau ridicate, în diferite stadii de finalizare, încă alte cinci noi biserici și două capele. Simțindu-se nevoia acoperirii unor zone ale orașului unde credincioșii erau mult prea departe de cel mai apropiat lăcaș de cult, dar și la solicitarea acestora, Preasfințitul Părinte Petroniu a hotărât și a supus aprobării Consiliului Eparhial înființarea a două noi parohii, una pe strada 22 decembrie 1989 și cealaltă în cartierul Sărmaș.

Crucea, dar și cinstea ridicării bisericii de pe strada Crasnei i-au fost încredințate Preacucernicului Părinte Ionuț Pop. Biserica „Sfântul Nicolae” din Zalău este o biserică nouă, piatra de temelie a acestui lăcaș de cult fiind sfințită în Duminica Tomii a anului 2009. Tot atunci, Preasfințitul Părinte Petroniu a oferit parohiei o părticică din moaștele Sfântului Ierarh Nicolae, sfinte moaște care astăzi sunt păstrate într-o icoană relicvar a Sfântului Nicolae. De asemenea, în Duminica Tomii a anului 2015, lăcașul de cult a primit și cel de-al doilea hram, luându-l ca ocrotitor pe Sfântul Apostol Toma. De-alungul timpului, Parohia „Sfântul Ierarh Nicolae” a avut onoarea de a-i trece pragul, Ierarhi de seamă, de pe cele cinci mari continente ale lumii.


1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15




Groupromo Publicitate - Realizare pagini web ,imagine ,publicitate si promovare online www.groupromo.ro