+ Font | - Font

Home

Despre preot paroh Monografia bisericii "Sfantul Nicolae"

Ultimele Evenimente

Parintele Vicar Ionut Pop primeste crucea Mexicului 12.09.2017 Biserica noastra in Ziarul ”Lumina” Parintele vicar Ionut Pop primeste Crucea Patriarhala estoniana 23.04.2017 Duminica Tomii (hramul de vară al parohiei noastre) PS Petroniu si Pr. Ionut Pop in vizita in Madagascar 18.12.2016 Corala Armonia din Constanta in concert la Sf. Nicolae 04.12.2016 Duminica a 27-a dupa Rusalii (PS Petroniu si PS Qais in parohia Sfantul Nicolae) 08.05.2016 Duminica Tomii (hramul de vara al bisericii noastre) 28.04.2016 Denia celor 12 Evanghelii 06.12.2015 Slujba arhiereasca de Sfantul Nicolae, hramul bisericii noastre

Ultimele Noutati

Preacucernicul Părinte Paroh Ionuț Pop a primit funcția de Vicar Eparhial PROGRAMUL liturgic în Postul Mare PROGRAMUL Intrarii in Postul cel Mare Programul Paraclisului Maicii Domnului

Ultimele Stiri

Patriarhul României aniversează împlinirea vârstei de 63 de ani O opinie tendențioasă nu poate înlocui o certitudine multiseculară

Meteo


Promovare

 • Mitropolia Clujului, Maramureșului și Sălajului http://www.mitropolia-clujului.ro/
Mitropolia

 • EPISCOPIA SALAJULUI www.episcopiasalajului.ro



 

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14

09.04.2018 A doua zi de Pasti

Azi, 9 Aprilie 2018, Biserica Ortodoxă continuă praznicul învierii Domnului nostru Iisus Hristos. De asemenea, în această zi facem pomenirea Sf. Mc. Eupsihie și Sf. Mc. Vadim.
La biserica noastră slujba Sfintei Liturghii a fost săvârșită de Preacucernicul Părinte Petru Brisc, Preacucernicul Părinte Cristian Porumb și Preacucernicul Părinte Diacon Bogdan Fluieraș. În cadrul acesteia pericopa evanghelică a fost citită de Părintele Diacon Bogdan Fluieraș, iar cuvântul de învățătură a fost rostit de Părintele Petru Brisc.



EVANGHELIA ZILEI:

„Pe Dumnezeu nu L-a văzut nimeni vreodată. Fiul Cel Unul-Născut, Care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut. Iată mărturia făcută de Ioan, când au trimis iudeii, din Ierusalim, preoți și leviți ca să-l întrebe: tu cine ești? El a mărturisit și n-a tăgăduit, a mărturisit: nu sunt eu Hristos. Ei l-au întrebat pe el: Dar ce ești? Ilie ești tu? Și a zis el: nu sunt. Ești tu Proorocul? Și le-a răspuns: nu. Atunci i-au zis: cine ești?, ca să dăm un răspuns celor ce ne-au trimis. Ce spui tu de tine însuți? Și el a zis: eu sunt glasul celui ce strigă în pustie: îndreptați calea Domnului, precum a zis Isaia prorocul. Iară cei trimiși erau dintre farisei. Apoi l-au întrebat și i-au zis: atunci pentru ce botezi, dacă nu ești tu Hristos, nici Ilie, nici Prorocul? Răspuns-a lor Ioan, zicând: eu botez cu apă; dar în mijlocul vostru Se află Acela pe care voi nu-L știți. Acela este Cel Care vine după mine, Care mai înainte de mine a fost și Căruia eu nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua încălțămintelor Lui. Acestea s-au petrecut în Vitavara, dincolo de Iordan, unde boteza Ioan.” Ev. Ioan 1, 18-28

În cuvântul de învățătură Părintele Petru Brisc a abordat tema darurilor păcii și bucuriei redate de învierea lui Hristos.

Ne aflăm la sărbătoarea sărbătorilor și temelia creștinismului nostru. Așa cum spune Sf. Ap. Pavel „dacă Hristos nu ar fi înviat, zadarnică ne-ar fi propovăduirea, zadarnică ne-ar fi credința”. Dar dacă ceilalți întemeietori de religii au un mormânt, și Hristos are un mormânt, dar al Lui este gol, pentru că Dumnezeul nostru este viu. Bucuria învierii este cea care a împreunat cerul cu pământul. Este cea care a bucurat îngerii, oamenii, inclusiv pe acei oameni care erau ținuți în legăturile iadului.

Cu alte cuvinte, marele dar al învierii lui Hristos este posibilitatea unei existențe veșnic fericite în împărăția lui Dumnezeu. Învierea ne arată că noi oamenii suntem, cu adevărat, nemuritori. Învierea ne arată că și de pe ușa mormântului nostru Hristos va rostogoli piatra și ne va învia. Dar între toate darurile învierii, care sunt multe, pe care le cântăm și pe care le-au surprins de multe ori poeții și proorocii le-au surprins în scrierile lor, aș dori să ne oprim asupra a două daruri pe care ni le-a dat Hristos prin înviere: darul păcii și darul bucuriei.

De ce doresc să medităm la acestea? Pentru că sunt primele daruri ale învierii prin care Hristos ne îndeamnă să le împlinim. La vecernia din Duminica Patimilor numită „a doua înviere” ni se arată cum Hristos a venit în mijlocul ucenicilor și le-a spus „Pace vouă!”. Știm că și înainte de patimi Hristos le-a spus ucenicilor că le dă pacea, dar pacea pe care a adus-o Hristos după înviere este acea pace creștină ce presupune 3 direcții: pacea lui Dumnezeu cu omul, pacea omului cu sine și pacea omului cu semenii săi. În slujba Maslului există o rugăciune, a treia, unde preotul se roagă „ridică-I pe cei de față din patul chinuirii”. Acest așternut nu înseamnă neapărat boală. Omului, când nu este împăcat, nu îi trebuie mai mare boală. Sufletul are durerile și rănile lui, iar una este aceea de a nu fi împăcat. Hristos ne-a spus la înviere „Pace vouă!”, adică El ne aduce acest mare dar al păcii, ca oamenii să poată fi împăcați cu ei, cu Dumnezeu și mai ales cu semenii. Vedeți, slujba învierii și toate slujbele din această perioadă surprind acest aspect: „unii pe alții să ne îmbrățișăm” și „să zicem fraților și celor ce ne urăsc pe noi”.

Am auzit cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur în noaptea de Paști. Sfântul Ioan Gură de Aur care era un predicator extraordinar, dar și foarte exigent, și ați văzut cu câtă bucurie ne îndeamnă „și cel ce a postit, și cel ce nu a postit, bucurați-vă!”, ceea ce înseamnă că omul, prin înviere, primește acest dar al păcii care îl face să ia liniște sufletească. Fără a avea acest dar omul nu poate nici măcar muri. Poetul nostru Mihai Eminescu a surprins acest fapt și a zis: „ca să pot muri liniștit, pe mine mie redă-mi”, iar marele nostru teolog Dumitru Stăniloae îi dă răspunsul așa „prin patima și învierea Sa, Hristos ne-a redat pe noi nouă înșine”, adică ne-a reașezat, ne-a dat acea pace cu care să mergem în împărăția lui Dumnezeu care este o împărăție a păcii.

Și nu întâmplător celălalt dar al învierii este bucuria. Hristos le spune femeilor mironosițe „bucurați-vă!”. Aceste două daruri se leagă, sunt indisolubile. Unde nu este pace sufletească, oare poate exista bucurie? Mai știe omul zilelor noastre să se bucure? Bucuria este un dar Dumnezeiesc. Este un dar al învierii. Această bucurie a învierii nu înseamnă doar o bucurie materială, la care din păcate ne ducem de multe ori, dacă vreți, bucuria materială este o extindere firească a bucuriei sufletești, dar dacă sufletul nu știe să se bucure, atunci omul se simte îmbătat de bucuria trupească. De aceea este mare lucru să știi să te bucuri! E mare lucru să știi să trăiești cu bucurie o sărbătoare. Acest lucru vine din acea pace, liniște pe care ne-o aduce învierea.

Să ne amintim de Sfântul Serafim de Sarov pentru care fiecare om pe care îl întâlnea era o bucurie. Când se întâlnea cu cineva îi spunea „bucuria mea, Hristos a înviat!”. Acesta era salutul lui. De ce oare? Pentru că sufletul său era împăcat. Era în pace cu sine, în pace cu Dumnezeu și în pace cu semenii săi. De aceea spunem noi că acum toate s-au umplut de lumină și toate s-au umplut de bucurie pentru că Hristos a înviat.
Cum să ne mai bucurăm când viața de multe ori ne supune la atâta nevoință, necaz, suferință, multe griji? Cum să le depășească pe acestea omul? Noi credem în Hristos cel înviat! El a biruit moartea și iadul! Nu poate fi biruitor și în necazurile noastre? „Domnul este luminarea mea și Mântuitorul meu, de cine mă voi teme?” ne spune Sfânta Scriptură! Noi credem în Hristos cel înviat și puterea Lui este nemăsurată! De aceea trebuie să ne bucurăm indiferent de ce avem în viața noastră! Toate le lăsăm în brațele lui Hristos cel înviat!

De aceea vedem că învierea este cântată, este meditată, este gândită nu numai de teologi. Eu cred că cea mai frumoasă icoană a praznicului învierii Domnului a făcut-o poetul George Coșbuc prin poemul „La Paști”. Aș dori să subliniez acele versuri care ne vorbesc de darurile învierii. Daruri care ne bucură atât viața, dar și natura. Ne vorbește poetul de darul acesta al bucuriei care trebuie să șteargă orice lacrimă pentru că Dumnezeul nostru este viu și atotputernic. Spune poetul:

Prin pomi e ciripit si cant,
Vazduhu-i plin de-un rosu soare,
Si salciile-n alba floare
E pace-n cer si pe pamant.
Rasuflul cald al primaverii
Adus-a zilele-nvierii.
Biserica, pe deal mai sus,
E plina astazi de lumina,
Ca-ntreaga lume este plina
De-acelasi gand, din cer adus:
In fapta noastra ni e soartea
Si viata este tot, nu moartea.
Pe deal se suie-ncetisor
Neveste tinere si fete,
Batrani cu iarna vietii-n plete;
Si-ncet, in urma tuturor,
Vezi sovaind cate-o batrana
Cu micul ei nepot de mana.
Ah, iar in minte mi-ai venit
Tu, mama micilor copile!
Eu stiu ca si-n aceste zile
Tu plangi pe-al tau copil dorit!
La zambet cerul azi ne cheama
Sunt Pastile! Nu plange, mama!”

Sunt Paștile și orice lacrimă trebuie să dispară pentru că Hristos ne-a adus pacea și bucuria, Amin!

08.04.2018 Invierea Domnului (Sfintele Pasti)

Azi, 8 Aprilie 2018, Biserica Ortodoxă prăznuiește Învierea Domnului, cea mai mare sărbătoare a creștinătății, momentul în care Hristos a oferit neamului omenesc mântuirea.
La biserica Sf. Ier. Nicolae și Sf. Ap. Toma din Zalău marele praznic a început la miezul nopții cu slujba de înviere oficiată de Preacucernicul Părinte Ionuț Pop, Preacucernicul Părinte Petru Brisc, Preacucernicul Părinte Cristian Porumb și Preacucernicul Părinte Diacon Bogdan Fluieraș. Biserica a fost neîncăpătoare de mulțimea credincioșilor prezenți în noaptea care a fost luminată de lumina din sufletele oamenilor primitori ai învierii Domnului, dar și din lumânările cu care au înconjurat biserica lor de suflet., iar la finalul slujbei au luat sfintele paști care anul acesta au fost aduse prin jertfa familiei Stoica Dan și Adina. Pe această cale le mulțumim și Îl rugăm pe bunul Dumnezeu să le răsplătească însutit și să îi binecuvinteze cu darurile Sale cele bogate.
Praznicul Învierii Domnului a continuat dimineața cu Sfânta Liturghie în care aceiași preacucernici părinți au vestit învierea, iar la finalul slujbei Părintele Diacon Bogdan Fluieraș a dat citire Pastoralei la Învierea Domnului primită de la Preasfințitul Petroniu, episcopul Sălajului.

EVANGHELIA ZILEI:
„La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era dintru început la Dumnezeu. Toate printr-Însul s-au făcut; și fără Dânsul nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. Într-Însul era viață și viața era lumina oamenilor. Și lumina în întuneric luminează, și întunericul pe ea n-a cuprins-o. Fost-a om trimis de la Dumnezeu, iar numele lui era Ioan. Acesta a venit spre mărturie, ca să mărturisească despre Lumină, ca toți să creadă prin el. Nu era el Lumina, ci ca să mărturisească despre Lumină. Cuvântul era Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul ce vine în lume. În lume era și lumea printr-Însul s-a făcut, dar lumea nu L-a cunoscut. Întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit. Iar celor câți L-au primit pe Dânsul și cred în Numele Lui le-a dat putere ca să se facă fiii lui Dumnezeu, fiind născuți nu din sânge, nici din poftă trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu. Și Cuvântul S-a făcut trup și S-a sălășluit între noi și am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har și adevăr. Ioan mărturisea despre Dânsul și striga, zicând: Acesta era despre Care am zis: Cel Care vine după mine a fost înaintea mea, pentru că mai înainte de mine era. Și din plinătatea Lui noi toți am luat și har peste har, pentru că legea s-a dat prin Moise, iar harul și adevărul au venit prin Iisus Hristos.” Ev. Ioan 1, 1-17

† Petroniu
Prin harul lui Dumnezeu Episcopul Sălajului
Iubitului cler, cinului monahal și dreptcredincioșilor
creștini din cuprinsul Episcopiei Sălajului:
Har, pace, ajutor și milă de la Dumnezeu,
iar de la Noi, arhierești binecuvântări!
Iubiți credincioși,
Hristos a înviat!
„Praznic al praznicelor și sărbătoare a sărbătorilor”, Învierea dă sens morții Domnului Hristos pe cruce. Ea explică tot ceea ce precede și tot ceea ce urmează morții Sale. Fără Înviere, viața creștinilor își pierde orice sens. Sfântul Apostol Pavel a afirmat în acest sens: „Dacă nu există înviere a morților, atunci nici Hristos n-a înviat. Iar dacă Hristos n-a înviat, atunci zadarnică este propovăduirea noastră, zadarnică este și credința voastră. Ba încă ne aflăm și martori mincinoși ai lui Dumnezeu, pentru că împotriva lui Dumnezeu am mărturisit că El L-a înviat pe Hristos, pe Care deci nu L-a înviat, de vreme ce morții nu învie. Că dacă morții nu învie, atunci nici Hristos n-a înviat. Iar dacă Hristos n-a înviat, zadarnică vă este credința, voi sunteți încă în păcatele voastre. Și atunci, și cei ce au adormit întru Hristos au pierit. Iar dacă noi numai pentru viața aceasta nădăjduim în Hristos, suntem mai de plâns decât toți oamenii” (I Corinteni 15,13-19).

Învierea Mântuitorului nu este prezentată în Sfintele Evanghelii, pentru că niciun om nu a fost martor al unirii sufletului Domnului Hristos cu trupul, al ridicării Sale de pe piatra pe care trupul Îi fusese întins și al ieșirii Lui din mormânt, cu toate că acesta era străjuit. Trupul Mântuitorului era înduhovnicit, de aceea a ieșit din mormânt așa cum a trecut prin ușile încuiate, când li s-a arătat Sfinților Apostoli după Înviere (Ioan 20,19). Străjerii nu L-au văzut pe Domnul Hristos ieșind din mormânt, ci s-au înspăimântat de îngerul care a răsturnat piatra de la ușa mormântului. Sfântul Evanghelist Matei relatează în acest sens: „Iată s-a făcut cutremur mare, că îngerul Domnului, coborând din cer și venind, a prăvălit piatra de la ușă și ședea deasupra ei. Și înfățișarea lui era ca fulgerul și îmbrăcămintea lui albă ca zăpada. Și de frica lui s-au cutremurat cei ce păzeau și s-au făcut ca morți” (Matei 28,2-4).

Spre deosebire de alte evenimente din viața Mântuitorului, despre care Sfintele Evanghelii abundă în informații, despre momentul exact al Învierii Domnului Hristos din morți acestea nu vorbesc nimic. Întrucât Sfintele Evanghelii cât și tradiția Bisericii păstrează tăcerea în ceea ce privește acest moment și nu spun cum a înviat Mântuitorul, în iconografia ortodoxă Învierea Domnului Hristos nu a fost reprezentată niciodată. Caracterul de nedescris al acestui eveniment de către mintea omenească este motivul pentru care nu este înfățișat în icoană.

Pe când trupul Mântuitorului zăcea în mormânt, sufletul Acestuia a coborât la iad, pentru a elibera de acolo sufletele drepților Vechiului Testament ținute în robie de către diavol, de aceea unica reprezentare justificată a Învierii Domnului Hristos este coborârea Lui la iad, care este completată de icoana femeilor mironosițe la mormântul Mântuitorului.

Despre prezența femeilor purtătoare de mir la mormânt citim în Sfintele Evanghelii: „După ce a trecut sâmbăta, pe când se lumina de ziua cea dintâi a săptămânii, Maria Magdalena și cealaltă Marie au venit să vadă mormântul. Și iată s-a făcut cutremur mare, că îngerul Domnului, coborând din cer și venind, a prăvălit piatra de la ușă și ședea deasupra ei. Și înfățișarea lui era ca fulgerul și îmbrăcămintea lui albă ca zăpada. Și de frica lui s-au cutremurat cei ce păzeau și s-au făcut ca morți. Și intrând în mormânt, femeile au văzut un tânăr șezând în partea dreaptă, îmbrăcat în veșmânt alb, și s-au înspăimântat. Iar el le-a zis: «Nu vă temeți, că știu că pe Iisus Cel răstignit Îl căutați: nu este aici, căci S-a sculat precum a zis. Veniți de vedeți locul unde a fost pus; și mergând degrabă, spuneți-le ucenicilor Săi că S-a sculat din morți; și iată că va merge mai înainte de voi în Galileea; acolo Îl veți vedea. Iată, eu v-am spus»” (Matei 28,1-7 și Marcu 16,5).

Astfel, urmând Sfânta Scriptură și tradiția Bisericii, cele două compoziții iconografice autentice ale Învierii Domnului Hristos din morți sunt: „coborârea la iad” și „femeile mironosițe la mormânt”.

În afară de aceste două icoane ale Învierii, în unele biserici Mântuitorul este reprezentat ieșind din mormânt cu un steag sau cu o cruce într-o mână. Această compoziție iconografică nu este ortodoxă, ci apuseană. Ea a dominat în Răsărit când pictura ortodoxă a fost îndepărtată de tradiția ei, din cauza influenței picturii Renașterii.

În icoana în care Domnul Hristos este reprezentat ieșind din mormânt în fața străjerilor înspăimântați, Acesta apare ca biruitor asupra morții, dar îl vedem înviind numai pentru Sine, de parcă nu ar fi eliberat sufletele drepților din iad, cu care a intrat în rai. În această reprezentare iconografică aspectul comunitar al Învierii dispare, ori prorocul Isaia a scris că „El a fost străpuns pentru păcatele noastre și a fost zdrobit pentru fărădelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră și prin rănile Lui noi toți ne-am vindecat” (Isaia 53,5). Sfântul Apostol Pavel a afirmat și el că „Hristos este capul trupului, al Bisericii, El, Care este începutul, întâiul-născut din morți, ca să fie El cel dintâi întru toate. Că după cum toți mor în Adam, tot așa toți vor învia întru Hristos” (Coloseni 1,18 și I Corinteni 15,22).

Ținând cont de cele prezentate până acum, în cele ce urmează vom explica în amănunt cele două icoane autentice ale Învierii Domnului Hristos din morți.

a. Coborârea Mântuitorului la iad

În centrul icoanei Învierii îl vedem pe Domnul Hristos în picioare, călcând porțile iadului și strălucind de lumină. Mântuitorul apare ca Domn al Vieții, biruitor al tenebrelor morții. Trupul Său înviat este însuflețit de Dumnezeu Tatăl, dar mai ales de Sfântul Duh, de la Care provine strălucirea îmbelșugată a energiilor divine. Domnul Hristos este în întregime lumină, iar toată ființa Lui anunță zorile unei zile noi.

Cu o mișcare plină de forță, Mântuitorul îi scoate din iad pe Adam și Eva, care șezând în genunchi imploră izbăvire. Sfărâmând porțile iadului, Domnul Hristos îi prinde cu putere de mână pe protopărinți, smulgându-i din întunericul morții.

Mântuitorul se întoarce biruitor din lupta Sa cu diavolul, avându-i ca primă pradă a biruinței pe Adam și Eva, pe care-i scoate din iad. Strânsa legătură dintre Hristos cel înviat și protopărinți, pe care îi ia cu Sine în propria-I înviere, anunță vestea cea bună a învierii tuturor celor morți. După ce a zdrobit și a călcat în picioare porțile iadului, Mântuitorul și-a întins brațele, i-a prins de mâini pe Adam și Eva, cu care a ieșit din iad, împreună cu toți drepții Vechiului Testament.
În acest timp veșmântul Domnului Hristos fâlfâie datorită dinamismului și grabei cu care a ieșit din iad.
Sleiți de putere, fiindcă sunt treziți din somnul morții (păcatul), Adam și Eva Îl privesc bucuroși, dar obosiți pe Mântuitorul, Care îi smulge din iad, apucându-i cu brațele Sale. Protopărinții își întind către Domnul Hristos mâna rămasă liberă, într-o mișcare de întâmpinare și totodată de rugăciune spre Răscumpărătorul lor.
Mântuitorul este flancat de două grupuri de oameni, egale ca mărime și cu ceva mai mici decât El. În dreapta Domnului Hristos, în spatele lui Adam, sunt drepții, în fruntea cărora se găsește Abel, cel dintâi dintre oameni care a gustat moartea. În stânga Mântuitorului, în spatele Evei, sunt regii evreilor, în frunte cu David și Solomon, precum și profeții, cel mai aproape de Hristos cel înviat fiind Sfântul Ioan Botezătorul, care a fost trimis în iad pentru a anunța venirea Domnului vieții. Înaintemergătorul Îl arată cu mâna pe Cel pe care L-a botezat în râul Iordan. Cei din iad au o poziție de întâmpinare și rugă. Toți Îl recunosc pe Mântuitorul și arată acest lucru prin gesturile și atitudinea lor.

În unele icoane ale coborârii Domnului Hristos la iad avem reprezentate și alte personaje, pe care le recunoaștem datorită unor particularități definitorii. Astfel, uneori îl vedem pe Moise, care are în mâini tablele legii.

Întreaga parte de jos a icoanei este ocupată de temnița cea întunecoasă a iadului. Aici a coborât Mântuitorul pentru a elibera din robia diavolului și a morții pe cei ținuți captivi de veacuri.
În unele icoane ale Învierii, în mijlocul iadului, moartea este reprezentată printr-un bătrân legat în lanțuri de doi îngeri, în semn că a fost biruită de Hristos cel înviat.
În alte icoane, în tenebrele iadului se găsesc două căpetenii ale demonilor, ghemuite una în alta de teama Mântuitorului, care a călcat moartea și a surpat puterea diavolului.
Desființarea puterii morții o vedem în porțile sfărâmate ale iadului, în cheile și cuiele rupte și împrăștiate în mijlocul temniței iadului, care a fost golită de cei ținuți captivi.
În unele reprezentări iconografice, deasupra mandorlei Domnului Hristos, patru îngeri poartă cu mult respect crucea Lui cea mântuitoare.
În partea de sus a unor icoane întâlnim tronul Etimasiei sau scaunul gol care Îl așteaptă pe Fiul lui Dumnezeu întrupat pentru Judecata universală. Pe acest tron se află un porumbel, care Îl reprezintă pe Sfântul Duh, Sfânta Evanghelie, conform căreia va fi judecată omenirea, coroana de spini, buretele și sulița cu care a fost împuns Mântuitorul sau numai o parte dintre aceste obiecte folosite după condamnarea la moarte a Domnului Hristos de către Ponțiu Pilat.

b. Icoana femeilor mironosițe la mormânt

Cea de-a doua icoană a Învierii Mântuitorului, care vine în completare la „coborârea la iad”, este cea a „femeilor mironosițe la mormânt”.

Duminică dis-de-dimineață femeile purtătoare de mir s-au dus la mormântul Domnului Hristos pentru a-i unge trupul cu miresme. Cu acest prilej, ele au devenit cele dintâi care au aflat vestea minunată a Învierii Mântuitorului din morți. Sfântul Evanghelist Marcu scrie în acest sens: „După ce a trecut ziua sâmbetei, Maria Magdalena, Maria, mama lui Iacob, și Salomeea au cumpărat miresme, ca să vină să ungă trupul lui Iisus. Și foarte de dimineață, în prima zi a săptămânii, pe când răsărea soarele, au venit la mormânt. Și ziceau între ele: «Cine ne va prăvăli nouă piatra de la ușa mormântului?», căci era foarte mare. Dar, ridicându-și ochii, au văzut că piatra fusese răsturnată. Și, intrând în mormânt, au văzut un tânăr șezând în partea dreaptă, îmbrăcat în veșmânt alb, și s-au înspăimântat. Dar el le-a zis: «Nu vă înspăimântați! Pe Iisus Nazarineanul Îl căutați, pe Cel răstignit? A înviat! Nu este aici. Iată locul unde L-au pus. Mergeți însă și spuneți-le ucenicilor Săi și lui Petru că va merge mai înainte de voi în Galileea; acolo Îl veți vedea, așa cum v-a spus” (Marcu 16,1-7).

În această icoană îngerul este îmbrăcat în veșmânt alb și șade pe piatra răsturnată de la ușa mormântului, arătându-le femeilor locul în care a zăcut trupul mort al Mântuitorului, în care se află acum doar giulgiul.

Mironosițele au vase de mirodenii în mâini și se uită înspăimântate la giulgiul Domnului Hristos, care are exact forma scutecelor Pruncului Iisus din icoana Nașterii.

În spatele mormântului se vede grota întunecată a iadului, care este goală, pentru că, prin coborârea cu sufletul la iad, Domnul Hristos a eliberat de acolo sufletele drepților Vechiului Testament care erau ținute în robie și a urcat cu ele în rai.

În alte reprezentări iconografice vedem doi îngeri înveșmântați în alb, care stau în picioare la cele două capete ale mormântului. Ei le arată femeilor mironosițe mormântul gol, în care se află doar giulgiul Mântuitorului.

Iubiți fii sufletești,
Domnul nostru Iisus Hristos nu a murit, nici nu a înviat pentru Sine, ci pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire, de aceea am explicat astăzi icoanele învierii, care înfățișează aspectul comunitar al biruirii morții de către Mântuitorul, fiindcă orice icoană prezintă prin culori ceea ce Evanghelia vestește prin cuvânt. În ochii Bisericii, icoana nu este o artă care ilustrează Sfânta Scriptură; ea este un limbaj care îi corespunde, care îi este echivalent, corespunzând nu literei biblice și nici cărții ca obiect, ci propovăduirii evanghelice, adică tocmai cuprinsului Sfintei Scripturi, sensului ei, așa cum se întâmplă cu textele liturgice. De aceea, în Biserică, icoana are același rol ca și Sfânta Scriptură, întrunind aceeași semnificație liturgică, dogmatică și educativă.
Așa cum Mântuitorul a înviat, cu toții vom învia, la a doua Lui venire, când vom fi judecați pentru gândurile, cuvintele și faptele noastre, în funcție de care vom primi răsplată sau pedeapsă veșnică. Drept aceea să împlinim porun

06.04.2018 Denia Prohodului Domnului

Azi, 6 Aprilie 2018 Biserica Ortodoxă se află în Sfânta și Marea Vineri, ziua în care Mântuitorul nostru a fost răstignit pe cruce pe Muntele Golgota, deschizând porțile Împărăției cerurilor prin moartea și învierea Sa din morți.
La biserica noastră slujba Prohodului Domnului a fost săvârșită de Preacucernicul Părinte Ionuț Pop, Preacucernicul Părinte Petru Brisc, Preacucernicul Părinte Cristian Porumb și Preacucernicul Părinte Diacon Bogdan Fluieraș.

In Vinerea Mare se face pomenire de sfintele, mantuitoarele si infricosatoarele Patimi ale Mantuitorului. Rastignirea nu era practicata de evrei. Cu exceptia crucificarii a 800 de locuitori ai Ierusalimului de catre regele Alexandru Ianeul in 87 i.Hr., in Palestina aceasta pedeapsa era aplicata doar de catre autoritatea romana. Cel care primea condamnarea la moartea pe cruce era dezbracat de haine, biciuit si obligat sa parcurga drumul pana la locul executiei, cu barna orizontala a crucii in spate, legata de mainile intinse. Sentinta era pronuntata de catre conducatorul provinciei intr-un loc public.

Din Scriptura aflam ca dupa ce Hristos a fost biciuit, Pilat, spalandu-se pe maini, rosteste sentinta. Mantuitorul Hristos este trimis spre locul rastignirii, purtandu-Si crucea.
Ajuns la locul executiei, bratul orizontal al crucii era fixat cu ajutorul cuielor de bratul vertical infipt din timp in pamant, iar picioarele condamnatului puteau fi asezate pe un scaunel de picioare, ceea ce usura durerile, dar lungea supliciul. Ele puteau fi si tintuite fara sprijin, usor indoite, cu talpile lipite de stalpul vertical. In varful acestuia se fixa o scandura pe care era consemnata vina condamnatului, in cazul Domnului: "Iisus Nazarineanul, Regele Iudeilor".
Trupul mort, coborat de pe cruce, putea fi aruncat intr-o groapa comuna, impreuna cu instrumentele executiei sau putea fi incredintat oricui s-ar fi milostivit sa-l ingroape.
Din Sfintele Evanghelii cunoastem ca Iosif din Arimateea l-a coborat pe Domnul de pe Cruce si l-a ingropat impreuna cu Nicodim, in mormantul sau aflat intr-o gradina din apropierea locului rastignirii.

Moartea biruita prin moartea lui Hristos
Moartea a intrat in creatie prin despartirea omului de Dumnezeu. Din iubire fata de om, Fiul Lui Dumnezeu S-a intrupat si a primit moartea de buna voie. A primit-o nu din curiozitate, ci pentru a o invinge. Astfel, Hristos intoarce rostul mortii. In loc de mijloc de trecere la cel mai redus grad de viata, ea e folosita de El ca mijloc de biruire a ei, afirma parintele Dumitru Staniloae. El a invins moartea nu numai pentru ca a fost Dumnezeu, ci si pentru ca umanitatea Lui a fost fara de pacat.

Pentru Hristos moartea nu era inevitabila, deoarece El fiind strain de pacat nu purta in Sine germenele mortii. Hristos nu moare de o moarte naturala, rezultat al unui proces ce culmineaza cu descompunerea fizica, nu este atins de vreo boala, ci primeste moartea de buna voie. De aceea indura moartea in toata grozavia ei, moartea prin excelenta.
Moartea suportata de Hristos naste in noi, daca ne unim cu El, o stare noua, de incetare a alipirii egoiste si patimase la cele ale lumii si de daruirea vointei Lui de a ne iubi unii pe altii. Iar aceasta ne da puterea de a birui si noi moartea.
Spre deosebire de noi, care induram moartea in mod pasiv, ca pe o consecinta a pacatului, Hristos a intampinat-o in stare de maxima concentrare spre a o birui. In canonul pascal compus de Sfantul Ioan Damaschin se canta: "Praznuim omorarea mortii".
Din Sfintele Evanghelii aflam ca in momentul in care Hristos Si-a dat duhul, s-a aratat o serie de semne miraculoase: catapeteasma templului s-a rupt, pamantul s-a cutremurat, pietrele s-au despicat si multe trupuri ale celor adormiti au inviat.

Punerea in mormant a Domnului
De teama ca trupurile celor osanditi sa nu ramana pe cruce si a doua zi, cand se praznuiau Pastile, iudeii cer permisiunea lui Pilat sa se zdrobeasca fluierele picioarelor osanditilor si apoi sa fie coborati de pe cruce. Se folosea acest procedeu spre a grabi moartea celor rastigniti. Dupa ce primesc acordul de la Pilat, ostasii zdrobesc fluierele picioarelor celor doi talhari, deoarece acestia inca nu murisera. Cand au venit insa la Hristos, au constatat ca El murise si atunci nu I-au mai zdrobit oasele. Spre a se convinge ca Hristos a murit cu adevarat, un ostas i-a impuns coasta cu sulita si indata au tasnit sange si apa.
Iosif din Arimateea si cu Nicodim iau trupul lui Hristos de pe cruce, il ung cu aromate si il infasoara intr-un giulgiu. Pe cap ii pun o mahrama, implinind astfel, intru totul datina iudaica a inmormantarii.
Evanghelistul Matei spune ca mormantul in care Hristos a fost pus apartinea lui Iosif, iar de la Ioan aflam ca era "un mormant nou, in care nu mai fusese nimeni ingropat" (19, 41).
Iudeii vor pecetlui piatra mormantului in nadejdea ca uitarea sa-L acopere definitiv pe Cel ce zacea acolo. Dar ei nu vor putea opri astfel nici coborarea la iad si nici invierea lui lisus, urmata de raspandirea noii credinte.
Mormantul lui Hristos ramane gol. Nu mai este cum spunem noi "locas de veci". Acest mormant ne vesteste ca si mormintele noastre vor ramane goale.



Slujba Prohodului

Vinerea Mare este zi aliturgica, adica nu se savarseste nici una dintre cele trei Sfinte Liturghii. Ceremonia principala din aceasta zi este scoaterea Sfantului Epitaf din altar si asezarea lui pe o masa in mijlocul bisericii. Prin scoaterea Sfantului Epitaf retraim coborarea de pe Cruce a lui Hristos si pregatirea Trupului Sau pentru inmormantare.
Seara se canta Prohodul si se inconjoara biserica cu Sfantul Epitaf. Este o procesiune de inmormantare. Epitaful pe care il poarta preotii ajutati de credinciosi simbolizeaza trupul Mantuitorului. Dupa procesiunea din jurul bisericii, Sfantul Epitaf este asezat pe Sfanta Masa din altar, unde ramane pana la Inaltare. Punerea pe Sfanta Masa reprezinta punerea Domnului in mormant.

05.04.2018 Denia celor 12 Evanghelii

Azi, 5 Aprilie 2018, Biserica Ortodoxă este în Sfânta și Marea Joi, zi de o însemnătate deosebită pentru întreaga Ortdoxie întrucât a avut loc Cina cea de Taină și instituirea Tainei Sfintei Euharistii, iar seara Mântuitorul a fost prins în Grădina Ghetsimani și judecat de mai-marii poporului și ai sinagogii.
La slujba de dimineață s-a săvârșit Liturghia Sfântului Vasile cel Mare în cadrul căreia au fost sfințite darurile de pâine și vin pentru paști, iar seara a fost săvârșită Denia celor 12 Evanghelii, slujbă solemnă ce amintește de patimile lui Hristos, dar și de rugăciunea din Grădina Ghetsimani pentru întreaga omenire.
La biserica Sfântului Ierarh Nicolae și a Sfântului Apostol Toma sfintele slujbe au fost săvârșite de Preacucernicul Părinte Ionuț Pop, Preacucernicul Părinte Petru Brisc și de Preacucernicul Părinte Diacon Bogdan Fluieraș.

În Sfânta și Marea Joi, dumnezeieștii Părinți, care au rânduit pe toate bine, urmând predaniilor dumnezeieștilor Apostoli și Sfintelor Evanghelii, ne-au pre­dat să prăznuim patru lucruri: sfânta spălare a picioarelor, Cina cea de taină, adică predarea înfricoșatelor Taine, rugă­ciunea cea mai presus de fire și vânzarea Domnului.

Sinaxar în Sfânta și Marea Joi

Pastile evreiesc avea să se serbeze Vineri; era deci potrivit ca adevărul să urmeze preînchipuirii, adică atunci să se jertfească Paștile nostru, Hristos. După cum spun dumnezeieștii Părinți, Domnul a luat-o înainte și a sărbătorit Paștile iudaic împreună cu ucenicii Săi Joi seara. În adevăr la evrei se socotește o singură zi și seara de Joi și toată Vinerea. După cum au spus unii, Domnul a sărbătorit atunci împreună cu ucenicii Lui Paștile Legii Vechi. Unul din cei care susțin aceasta este și dumnezeiescul Hrisostom.

Ucenicii au stat mai întâi în picioare încinși la brâu, încălțați, cu toiegele în mână, gata de drum; și au îndeplinit și toate celelalte porunci ale Legii, pentru ca nu cumva Domnul să pară că este un călcător de lege. Zevedeu a pregătit tot ce trebuia pentru sărbătorirea Paștelui. Ma­rele Atanasie spune, deși alții sunt de altă părere, că Zevedeu era acela care ducea ulciorul cu apă. în urmă, arătând ucenicilor Săi cele mai înalte porunci, a predat în foișor, pe când se lăsa noaptea, taina Paș­telui nostru. «Iar dacă s-a făcut seară, Iisus S-a așezat la masă cu cei doisprezece uce­nici».

Vedeți deci că acesta nu era Paștile iudaic, căci era cină, pâine, băutură și sta jos la masă și toate mâncărurile erau pregătite la foc? Înainte de a începe cina, așa spune dumnezeiescul Hrisostom, «s-a sculat de la cină și-a dezbrăcat haina cea de dea­supra și a turnat apă în vasul de spălat». Și El singur a spălat picioarele tuturor. Prin aceasta a vrut să-l facă pe Iuda să se rușineze, iar celorlalți să le aducă aminte să nu umble după întâietăți. După ce le-a spă­lat picioarele, îi îndemna la aceasta zicând: «Cel care vrea să fie întâiul să fie în urma tuturor», dându-se El Însuși pildă. Se pare că Hristos a spălat picioarele lui Iuda înain­tea celorlalți Apostoli. În urma tuturor a venit și la Petru.

Acesta, având mai multă dragoste de Hristos, nu L-a lăsat să-i spele picioarele; dar în urmă îi îngăduie să-i spele nu numai picioarele, ci și mâinile și capul. Așadar după ce le-a spălat picioarele, arătând prin smerenia Sa o înălțime sufle­tească neobișnuită, S-a îmbrăcat din nou cu haina Sa. S-a așezat la masă și-i sfătuiește pe ucenici să se iubească unii pe alții și să nu umble după întâietăți. La sfârșitul mesei amintește și despre vânzare. Iisus îi spune încet numai lui loan: «Acela este căruia Eu întingând pâinea i-o voi da». Mântuitorul i-a spus în șoaptă lui Ioan, căci dacă ar fi aflat Petru, ca unul ce era mai înflăcărat decât toți ceilalți, ar fi ucis pe Iuda. Iar Matei spune: «Cel ce a întins mâna odată cu mine în blid». Și așa s-a întâmplat. După puțin timp, luând pâinea a zis: «Luați, mâncați»; Ia fel și paharul, zicând: «Beți din acesta toți, acesta este sângele Meu al Legii celei Noi. Aceasta s-o faceți întru pomenirea Mea».

Cu toate că a făcut acestea, totuși a mâncat și a băut cu ei. Observăm că Dom­nul numește trupul Lui pâine, și nu azimă. Să se rușineze cei care folosesc azimă la sfânta jertfă. După cină a intrat Satana în Iuda; mai înainte îl încercase numai, dar acum s-a sălășluit de tot în el. Și dumneze­iasca Scriptură spune că s-a dus și s-a tocmit cu arhiereii să-L vândă pe treizeci de arginți.

La sfârșitul cinei S-a dus cu ucenicii în Muntele Măslinilor, într-un loc numit Ghetsimani. Printre multe altele Iisus le-a spus: «Voi cu toți vă veți sminti în noaptea aceasta». Petru a zis: «Dacă se vor sminti cu toții, eu nu mă voi lepăda de tine!». Era întuneric, adică în puterea nopții. Și Hristos i-a răspuns lui Petru: «înainte de a cânta cocoșul a doua oară, te vei lepăda de Mine de trei ori!». În adevăr, cocoșul, ca să dea de știre, nu cântă numai o dată, ci de două și de trei ori. S-a și întâmplat asta, căci Dum­nezeu vădind slăbiciunea firii omenești, Petru a fost cuprins de o frică nemăsurată.

Pentru aceasta Domnul i-a încredințat lui Petru lumea, ca să fie iertător cu cei păcătoși o dată ce el, însuși, a cunoscut cât de ușor este plecată firea omenească spre păcat, întreita lepădare a Iui Petru închipuiește păcatul tuturor oamenilor înaintea lui Dumnezeu. Prima lepădare înfățișează porunca pe care a călcat-o Adam; a doua, călcarea Legii scrise; iar a treia, însăși întru­parea Cuvântului. Mântuitorul a iertat lepădările lui Petru, mai târziu, prin întrei­ta lui pocăință, prin întreita întrebare ce i-a pus: «Petre, Mă iubești?».

În cele din urmă, Hristos ca om, spune ucenicilor: «întristat este sufletul Meu până la moarte!». S-a depărtat apoi de ei la o mică distanță și S-a rugat, zicând de trei ori: «Părinte, dacă este cu putință, să treacă paharul acesta de la Mine; dar nu cum vreau eu, ci cum vrei Tu. Facă-se voia Ta!». A spus aceste cuvinte ca om, iar pe de altă parte ca să înșele pe diavol, pentru ca diavolul să-L socotească numai om, temân-du-se ca nu cumva prin moartea pe Cruce să zădărnicească taina. Când S-a întors la ucenicii Săi, i-a găsit cufundați în somn. îndreptându-se către Petru, i-a spus așa: «Nici un ceas n-ați putut să privegheați împreună cu Mine?», ceea ce înseamnă cu alte cuvinte: «Dormi și tu împreună cu ceilalți, tu, care ai spus că ai să lupți pentru Mine până la moarte?». Trecând apoi dincolo de pârâul Cedrilor, unde era o grădină, s-a așezat acolo împreună cu ucenicii Lui.

Domnul obișnuia să vină adeseori aici. De aceea Iuda cunoștea locul. Iuda luând câțiva soldați din cohortă, urmat de mul­țime, a venit la Iisus. Ca semn de recu­noaștere le-a dat sărutarea. Iuda a dat acest semn pentru că de multe ori când iudeii încercau să-L prindă, El pleca nevăzut din mijlocul lor. Dar acum Iisus mai întâi a mers la ei și le-a spus: «Pe cine căutați?». Și nu-L recunoșteau, deși nu-i împiedica noaptea, pentru că Scriptura spune că erau luminați și aveau făclii aprinse. De frică au căzut la pământ și s-au dat înapoi. Ei s-au apropiat din nou și Hristos iar i-a întrebat. Iuda L-a sărutat, dar Iisus i-a zis: «Prietene, pentru ce ai venit?». Cu alte cuvinte, i-a zis: «Po­trivită vreme este pentru ceea ce ai venit». Apoi spune din nou: «Ca la un tâlhar ați venit să Mă prindeți cu săbii și cu bețe».

Toate acestea s-au petrecut noaptea, ca să nu se facă răscoală în popor. Atunci înflăcăratul Petru și-a scos cuțitul - și aveau la ei cuțite, căci erau după cină - a lovit pe Malh, sluga arhiereului, și i-a tăiat urechea dreaptă. Tăierea urechii drepte a slugii arhiereului lasă să se înțeleagă că arhiereul nu asculta de lege și nici nu învăța bine legea. Hristos îl rușinează pe Petru, spunându-i că nu stă bine ca un bărbat duhovnicesc să folosească cuțitul, și vindecă urechea lui Malh. Prinzându-L deci pe Iisus L-au dus legat la curtea arhiereului Ana, care era socrul Iui Caiafa. Acolo erau adunați toți cei care cugetau împotriva lui Hristos, farisei și cărturari. Aici a avut loc convorbirea dintre Petru și servitoare, precum și lepădarea lui Petru. Între timp, trecând noaptea, cocoșul a cântat a treia oară. Petru și-a adus aminte și a plâns cu amar. La ivirea zorilor L-au dus pe Hristos de la Ana la arhiereul Caiafa.

Aici a fost scuipat în față și au fost trimiși martori mincinoși. Când s-a luminat bine de ziuă, Caiafa L-a trimis la Pilat. Iar cei care L-au adus, spune Scriptura, «n-au intrat în pretoriu ca să nu se spurce, ci să poată mânca Paștile». Rezultă deci că arhiereii și fariseii au săvârșit atunci o încălcare a Legii, după cum spune dumnezeiescul Hrisostom, mutând Paștile, căci ei trebuiau să mănânce Paștile în noaptea aceea; l-au amânat însă pentru a ucide pe Hristos. Hristos a arătat înainte de Cina cea de taină că atunci tre­buia să mănânce Pastile. El a mâncat Paștile Legii noaptea, și apoi a făcut cunoscut Paștile cel desăvârșit. Și în adevăr, după cum s-a spus, trebuia ca adevărul să vină după preînchipuirea Legii. Ioan spune că toate acestea s-au întâmplat Joi și Joi noaptea înainte ca ei să prăznuiască Paștile. Pentru aceasta și noi tot Joi prăznuim și facem pomenire de acele fapte înfricoșă­toare și cu neputință de rostit prin cuvinte.
Cu nespusa Ta milostivire, Hristoase Dumnezeule, miluiește-ne pe noi. Amin.

01.04.2018 Duminica Floriilor

Azi, 1 Aprilie 2018, Biserica Ortodoxă prăznuiește Duminica Floriilor. În această zi sărbătorim Intrarea Domnului în Ierusalim pe mânzul asinei, fiind aclamat de oameni cu „Osana! Bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului!”, această zi marcând ultima Duminică înainte de slăvita înviere a Domnului nostru Iisus Hristos. Tot în această zi facem pomenirea Sfintei Cuvioase Maria Egipteanca, Sf. Cuv. Macarie Mărturisitorul și Sf. Mc. Gherontie. Cu ocazia praznicului, Biserica Ortodoxă a rânduit ca astăzi să fie dezlegare la pește.

La biserica Sfântului Ierarh Nicolae și a Sfântului Apostol Toma slujba Sfintei Liturghii a fost săvârșită de Preacucernicul Părinte vicar Ionuț Pop, Preacucernicul Părinte Petru Brisc, Preacucernicul Părinte Cristian Porumb și Preacucernicul Părinte Diacon Bogdan Fluieraș. În cadrul acesteia, pericopa evanghelică a fost citită de Părintele Diacon Bogdan Fluieraș, iar cuvântul de învățătură a fost rostit de Părintele Ionuț Pop.


EVANGHELIA ZILEI:

„Înainte de Paști cu șase zile, a venit Iisus în Betania, unde era Lazăr, cel care fusese mort și pe care îl înviase din morți. Acolo I-au făcut cină și Marta slujea, iar Lazăr era unul dintre cei ce ședeau împreună cu Dânsul la masă. Atunci Maria, luând o litră cu mir de nard curat, de mult preț, a uns picioarele lui Iisus și le-a șters apoi cu părul ei, iar casa s-a umplut de mirosul mirului. Deci unul dintre ucenicii Săi, Iuda al lui Simon Iscarioteanul, care avea să-L vândă pe Dânsul, a zis: de ce nu s-a vândut acest mir cu trei sute de dinari și să se fi dat săracilor? Dar el a zis aceasta nu pentru că îi era grijă lui de săraci, ci pentru că era fur și, având punga la el, lua din ce se punea în ea. Iisus, însă, a zis: lăsați-o, căci pentru ziua îngropării Mele l-a păstrat. Pe săraci pururea îi aveți cu voi, dar pe Mine nu Mă aveți pururea. Și dintre iudei, mulțime multă a aflat că este acolo și au venit nu numai pentru Iisus, ci ca să-l vadă și pe Lazăr pe care-l înviase din morți. Atunci s-au sfătuit căpeteniile preoților ca și pe Lazăr să-l omoare, fiindcă din pricina lui mulți dintre iudei plecau de la ei și credeau în Iisus. Iar a doua zi, mulțimea de popor care venise la praznic, auzind că vine Iisus în Ierusalim, au luat ramuri de finic și au ieșit în întâmpinarea Lui și strigau: Osana, bine este cuvântat Cel Ce vine în numele Domnului, Împăratul lui Israel! Iar Iisus, aflând un asin tânăr, a șezut pe el, precum este scris: nu te teme, fiica Sionului; iată, împăratul tău vine la tine, șezând pe mânzul asinei. Dar acestea nu le-au înțeles ucenicii Săi la început; ci după ce S-a preamărit Iisus, atunci și-au adus aminte că acestea erau scrise pentru Dânsul și că ei I le-au împlinit. Deci mulțimea care fusese cu El mărturisea cum l-a strigat pe Lazăr din mormânt și l-a înviat din morți. De aceea a ieșit poporul înaintea Lui, pentru că auzise că a făcut această minune.” Ev. Ioan 12, 1-18

În cuvântul de învățătură Părintele Ionuț Pop a vorbit despre praznicul de astăzi.
Sărbătoarea intrării în Ierusalim a Domnului nostru Iisus Hristos, sau a Floriilor, este un praznic luminat. Am văzut în această perioadă de post că fiecare Duminică are Evanghelia și minunea și frumusețea ei. Am urcat Duminică de Duminică dealul Golgotei și iată că suntem în ultima Duminică din Postul acesta. Suntem la poalele Golgotei, pregătiți pentru săptămâna care urmează, cea mai grea din istoria omenirii. Întreg universul s-a bucurat când Hristos S-a născut, s-a bucurat de minunile săvârșite de Mântuitorul, s-a bucurat simțind prezența lui Dumnezeu, pentru că Hristos a avut două firi, firea umană și firea divină, acestea fiind neamestecate și nedespărțite. Sărbătoarea de astăzi ne arată bucuria cu care a fost primit Hristos triumfal în cetatea Ierusalimului. Este așezată între două mari și importante minuni cu referire la persoana Domnului nostru Iisus Hristos. Am văzut ieri învierea lui Lazăr, iar în următoarele zile vom vedea judecata, răstignirea dar și învierea Lui, prin care ne oferă speranța vieții veșnice. Dacă lecturăm paginile Sfintei Scripturi, mai vedem învierea fiicei lui Iair și învierea fiului văduvei din Nain. Două învieri importante prin care Hristos Își arată Dumnezeirea Sa.

Ieri am văzut învierea lui Lazăr. Hristos era în Betania și de fiecare dată când mergea la Ierusalim poposea la prietenul Său, Lazăr. Mântuitorul a fost înștiințat de surorile lui Lazăr, Marta și Maria, cum că Lazăr e bolnav, iar mai apoi au fost anunțați că Lazăr a adormit. Ce înțelegem noi prin adormire? Înțelegem că doarme, adică omul când este bolnav își ia tratamentul iar prin somn dobândește vindecare. Somnul este începutul vindecării. Asta au înțeles Apostolii la acea veste. Ei nu au înțeles moartea lui Lazăr. De aceea noi azi în slujba înmormântării nu folosim termenul de mort, ci de adormit, pentru că omul nu moare, ci se pregătește de înviere.
Hristos a știut și oarecum intenționat a întârziat să ajungă la Lazăr. Mântuitorul a fost întâmpinat de departe de surorile lui Lazăr, triste fiind, pentru că fratele lor a murit. Hristos S-a apropiat de mormânt și S-a rugat lui Dumnezeu-Tatăl, iar apoi a cerut să fie deschis mormântul. Lumea a spus că e mort de patru zile și că miroase, dar Iisus a insistat, iar după ce a fost dată piatra la o parte, Hristos S-a uitat spre cer și a zis „Mulțumesc, Tată, pentru că M-ai ascultat!”, apoi a strigat „Lazăre, vino afară!” și Lazăr a ieșit înfășurat în pânză, după rânduială. Zice Evanghelia mai târziu că Hristos a rămas în casa lui Lazăr până în următoarea zi. Fariseii nu au putut suporta această minune pentru că învierea din morți era cea mai mare minune săvârșită de cineva iar vorba despre învierea lui Lazăr se răspândea foarte repede. Sfinții Părinți ne spun că după această înviere, mai-marii iudeilor voiau să îl omoare pe Lazăr pentru a nu se afla de minunea învierii.

Revenind la cina din casa lui Lazăr, Maria a luat mir care se putea vinde pe bani mulți și a spălat picioarele lui Iisus. S-a împotrivit Iuda Iscarioteanul pentru că se putea vinde mirul pentru bani și apoi să fie dați săracilor, dar Hristos îi spune „pe săraci îi aveți pururea cu voi, dar pe Mine nu mă veți avea”. Pregătirea pentru înmormântare se făcea prin ungerea cu mir. Se prefigura punerea în mormânt. Maria a făcut prin insuflarea Duhului Sfânt. De ce? Pentru că în Vinerea Mare Trupul lui Hristos nu a mai fost uns cu mir deoarece nu le permitea legea iudaică să mai muncească după ce apunea soarele, pentru că urma ziua sabatului. Hristos a acceptat această preînchipuire a ritualului de înmormântare, iar dimineața a plecat la Ierusalim.

Toată lumea știa ce s-a întâmplat în Ierusalim cu Lazăr, motiv pentru care la intrare a fost primit triumfal. Hristos intră smerit pe Poarta Oilor, călare pe asin, dar lumea Îl aclama, văzându-L ca pe Mesia, Cel Care săvârșește minuni mari. Toți se bucurau. Un singur om era trist la intrarea în Ierusalim. Iisus Hristos era trist pentru că știa că urma să pătimească și să fie răstignit. Hristos îi privea pe toți în ochi, întrebându-i din privire dacă și ei vor fi între cei care peste cinci zile vor zice „Răstignește-L, răstignește-L!”.
Oare noi cum suntem astăzi? Cum strigăm? „Osana, bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului!” și poate peste câteva zile „Răstignește-L”? Cu ramurile de finic întinse astăzi la picioarele Lui, vineri va fi biciuit și batjocorit prin faptele lor.

Hristos aduce bucuria, speranța, lumina și împăcarea omului cu Dumnezeu. Desigur, El Și-a asumat această misiune prin venirea Sa pe pământ, iar apoi Hristos va veni ca Judecător ca să facă judecată dreaptă viilor și morților. Iată că începem Săptămâna Mare. Această perioadă în care vom fi părtași la vinderea, prinderea, procesul, drumul Golgotei și răstignirea lui Hristos și la așezarea în mormânt. Toate acestea făcute pe nedrept de oamenii aceia. Astăzi ne împotrivim și noi lui Hristos prin nepăsare și inconștiență, uitând de Hristos Care se răstignește pentru noi. Această perioadă trebuie să fie cu post, cât se poate de aspru, să fie cu spovedania, cu împărtășanie, cu iubire și mai ales cu iertare, că și Hristos a zis pe Cruce „Iartă-i, Doamne, că nu știu ce fac!”. Și mai mult, ca rugăciunea noastră să fie primită, să zicem ca Hristos în momentul în care s-a deschis mormântul lui Lazăr: „Îți mulțumesc, Doamne, pentru că M-ai ascultat!” Amin!

25.03.2018 Buna Vestire si Duminica a 5-a din Postul Mare

Azi, 25 Martie 2018, Biserica Ortodoxă are întreit prilej de sărbătoare. Prăznuim Buna Vestire, ziua începutului mântuirii noastre. Tot în această zi sărbătorim Duminica a 5-a din Postul Mare, făcând pomenirea Sfintei Cuvioase Maria Egipteanca. Zi de mare praznic și prin slujba de canonizare a Sfântului Ierarh Iosif cel Milostiv, mitropolitul Moldovei și a Sfântului Gheorghe pelerinul săvârșită de o sinodul Bisericii Ortodoxe Române la Iași. De asemenea, de reținut este faptul că în această zi a Bunei Vestiri este dezlegare la pește.

La biserica noastră slujba Sfintei Liturghii a fost săvârșită de Preacucernicul Părinte Ionuț Pop, Preacucernicul Părinte Diacon Ioan Torcoș, diacon chiriarhal și secretar eparhial al Episcopiei Sălajului, Preacucernicul Părinte Petru Brisc, Preacucernicul Părinte Cristian Porumb și Preacucernicul Părinte Diacon Bogdan Fluieraș. În cadrul sfintei slujbe, pericopa evanghelică a fost citită de Părintele Diacon Ioan Torcoș, iar cuvântul de învățătură a fost rostit de Părintele Petru Brisc.

EVANGHELIA ZILEI:
„În zilele acelea, Elisabeta, femeia lui Zaharia, a rămas însărcinată și s-a tăinuit pe sine cinci luni, zicând: astfel mi-a făcut mie Domnul în zilele când a socotit să ridice dintre oameni înjosirea mea. Iar în a șasea lună, îngerul Gavriil a fost trimis de Dumnezeu într-un oraș din Galileea, numit Nazaret, la o fecioară, logodită cu un bărbat, care se chema Iosif, din casa lui David; iar numele fecioarei era Maria. Și intrând îngerul la ea, a zis: bucură-te, ceea ce ești plină de har, Domnul este cu tine; binecuvântată ești tu între femei. Iar ea văzându-l s-a tulburat de cuvântul lui și cugeta în sine: ce fel de închinăciune poate să fie aceasta? Dar îngerul i-a zis: nu te teme, Marie, căci ai aflat har la Dumnezeu. Iată, vei zămisli în pântece și vei naște un Fiu, căruia îi vei pune numele Iisus. Acesta va fi mare și Fiul Celui preaînalt se va chema și Domnul Dumnezeu îi va da scaunul de domnie al părintelui Său, David; și va împărăți peste casa lui Iacob în veci și împărăția Lui nu va avea sfârșit. Atunci Maria a zis către înger: cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu știu de bărbat? Dar îngerul răspunzând, a zis: Duhul Sfânt se va pogorî peste tine și puterea Celui preaînalt te va umbri; pentru aceasta și Sfântul care se va naște din tine, se va chema Fiul lui Dumnezeu. Iată și Elisabeta, rudenia ta, a zămislit și ea fiu la bătrânețele ei; și aceasta este a șasea lună pentru ea, care se numea stearpă; căci la Dumnezeu nimic nu este cu neputință. Atunci a zis Maria: iată roaba Domnului; fie mie după cuvântul tău. Și îngerul a plecat de la ea.” Ev. Luca 1, 24-38
„În vremea aceea, luând pe cei doisprezece ucenici ai Săi, Iisus a început să le spună cele ce aveau să I se întâmple, zicând: iată ne ducem sus în Ierusalim și Fiul Omului va fi dat căpeteniilor preoților și cărturarilor; și-L vor osândi la moarte și-L vor da în mâna păgânilor, care-L vor batjocori; și-L vor bate și-L vor scuipa și-L vor omorî, dar a treia zi va învia. Atunci au venit la Dânsul Iacob și Ioan, fiii lui Zevedeu și i-a zis: Învățătorule, voim să ne faci ceea ce vom cere de la Tine. Și Iisus i-a întrebat: ce voiți să vă fac? Iar ei I-au spus: dă-ne nouă să ședem unul de-a dreapta Ta și altul de-a stânga Ta, în slava Ta. Dar Iisus le-a răspuns: nu știți ce cereți. Puteți să beți paharul pe care îl beau Eu și să vă botezați cu botezul cu care Mă botez Eu? Iar ei au zis: putem. Iisus le-a zis atunci: Paharul pe care Eu îl beau, cu adevărat îl veți bea, și cu botezul cu care Eu Mă botez, vă veți boteza; dar a ședea de-a dreapta și de-a stânga Mea, nu-Mi este îngăduit să dau decât acelora pentru care s-a rânduit. Când au auzit ceilalți zece, au început să fie mânioși pe Iacob și pe Ioan; iar Iisus, chemându-i la Sine, le-a zis: știți că cei ce se socotesc cârmuitori ai neamurilor domnesc peste ele și cei mai mari ai lor le stăpânesc; dar între voi nu trebuie să fie așa, ci care dintre voi va vrea să fie mai mare să fie slujitorul vostru; și care va vrea să fie cel dintâi între voi să fie slujitorul tuturor, pentru că și Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci ca El să slujească și să-Și dea viața preț de răscumpărare pentru mulți.” Ev. Marcu 10, 32-45

„În vremea aceea unul din farisei L-a rugat pe Iisus să mănânce la el. Iisus a intrat în casa fariseului și a șezut la masă. Și iată o femeie din oraș, care era păcătoasă, aflând că prânzește în casa fariseului, a adus un vas de alabastru cu mir și, stând înapoi lângă picioarele Lui și plângând, a început să-I ude cu lacrimi picioarele și cu părul capului ei să le șteargă; și săruta picioarele Lui și le ungea cu mir. Dar, văzând aceasta, fariseul care-L chemase a zis întru sine: omul Acesta, dacă ar fi prooroc, ar ști cine și ce fel e femeia este aceasta care se atinge de El, ar ști că este păcătoasă. Atunci Iisus, răspunzând, a zis către el: Simone, am să-ți spun ceva. Învățătorule, spune, a zis el. Un cămătar avea doi datornici. Unul era dator cu cinci sute de dinari, iar celălalt cu cincizeci; dar, neavând ei cu ce să plătească, i-a iertat pe amândoi. Deci spune-Mi: care dintre ei îl va iubi mai mult? Simon, răspunzând, a zis: gândesc că acela căruia i-a fost iertat mai mult. Iar Iisus i-a răspuns: drept ai judecat. Apoi, întorcându-se către femeie, i-a zis lui Simon: vezi pe femeia aceasta? Am intrat la tine în casă: apă de spălat pe picioare tu nu Mi-ai dat, ea însă Mi-a udat picioarele cu lacrimi și le-a șters cu părul capului ei; sărutare nu Mi-ai dat, ea însă, de când am intrat, n-a contenit să-Mi sărute picioarele; cu untdelemn capul Meu tu nu l-ai uns, ea însă cu mir Mi-a uns picioarele. Pentru aceea îți spun: iertate îi sunt păcatele ei cele multe, căci mult a iubit. Iar cel căruia se iartă puțin puțin iubește. Și a zis către ea: iertate îți sunt păcatele! Atunci au început cei care ședeau cu Dânsul la masă să se întrebe în gândul lor: cine este Acesta care iartă și păcatele? Dar Iisus a zis femeii: credința ta te-a mântuit, mergi în pace.” Ev. Luca 7, 36-50

În cuvântul de învățătură Părintele Petru Brisc a vorbit despre praznicul Bunei Vestiri și importanța acestei zile ca început al mântuirii noastre.

„Astăzi este începutul mântuirii noastre și arătarea tainei celei din veci. Fiului lui Dumnezeu fiu Fecioarei se face” (Troparul Bunei Vestiri). Ne aflăm în Duminica a 5-a din Postul Paștilor, Duminică în care medităm asupra tainei pocăinței prin exemplul Sfintei Maria Egipteanca, dar în același timp ne aflăm într-o sărbătoare aleasă a bucuriei, Buna Vestire, această sărbătoare în care Arhanghelul Gavriil a dat Fecioarei Maria vestea nașterii lui Hristos și începutul mântuirii noastre.

În Catehismul nostru există o întrebare: Care este scopul omului pe pământ? Iar răspunsul vine pe înțelesul tuturor: scopul omului este mântuirea sufletului. Astăzi prin praznicul Bunei Vestiri am auzit că ni s-a spus că astăzi este începutul mântuirii, deci de aici vine importanța praznicului, pentru că prin sărbătoarea Bunei Vestiri se pune începutul mântuirii noastre. Când auzim această denumire de Bună Vestire, din păcate, nu mai înseamnă nimic pentru mulți. Această denumire ar însemna o veste bună. Or, omul zilelor noastre care primește atâtea vești, atâtea informații, de multe ori nu mai poate să înțeleagă ce este o veste bună. Pentru a înțelege importanța acestei vești, poate ar fi bine să ne gândim la viața oamenilor de dinainte de Noul Testament, la drepții Vechiului Testament și la toți cei adormiți înainte de venirea lui Hristos care din cauza păcatului strămoșesc mergeau în Șeol, în locuința morților, în iad, indiferent de faptele lor, pentru că odată cu păcatul propopărinților noștri, porțile Raiului s-au închis, iar numai prin venirea lui Hristos și învierea Sa aceste porți s-au deschis. Am înțelege bucuria acestei sărbători dacă am citi Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel, cap. 7 unde spune așa: „Om nenorocit ce sunt! Cine mă va izbăvi de trupul morții acesteia? Că nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu îl voiesc, pe acela îl săvârșesc!” Iată cum omul era într-o stare de neputință înainte de venirea lui Hristos. Omul voia să facă binele, dar nu putea, pentru că păcatul a slăbit facultățile sufletului.

Toată omenirea aștepta pe Mântuitorul. Iar venirea Sa trebuia pregătită. Trebuia ca în istorie să fie o persoană în care deși păcatul era prezent în potență, să nu fi avut roade. Adică trebuia o persoană aleasă prin care să vină Fiul lui Dumnezeu. Această persoană este Fecioara Maria, tânăra din Nazaret care a primit vestea Arhanghelului Gavriil. Urmează dialogul dintre Fecioara Maria și Arhanghelul Gavriil. Dialog care nu este neapărat între un înger și o persoană umană, ci este între Dumnezeu și omenire. Sfântul Grigorie Palama spune că Fecioara Maria reprezintă întreaga omenire aici, pentru că ea a fost aleasa cerului și aleasa lui Dumnezeu pentru ca prin ea să vină Mântuitorul lumii. Vedem astfel că Fecioara Maria nu se înspăimântă. Este doar mirată. Nu se înspăimântă pentru că avea o viață sfântă. Nu se înspăimântă pentru că avea acea libertate adevărată de a face voia lui Dumnezeu. Singura ei nedumerire era cum va veni Iisus de vreme ce nu știe de bărbat. Cuvintele Arhanghelului îi spun: „ Duhul Sfânt se va pogorî peste tine și puterea Celui preaînalt te va umbri; pentru aceasta și Sfântul care se va naște din tine, se va chema Fiul lui Dumnezeu.”, cuvinte la care Fecioara Maria dă răspunsul cel bun: „ iată roaba Domnului; fie mie după cuvântul tău”. Sfinții Părinți ne spun că acest dialog a fost ascultat cu sufletul la gură de îngeri și de lumea Vechiului Testament. Dumnezeu voia să coboare pe pământ, dar trebuie ca Fecioara Maria să își dea acceptul. Am spune noi, oare putea refuza această cinste? Dacă am privi strict din punct de vedere al libertății pe care o avem, am spune „da!”, dar dacă am privi libertatea ca o robie a lui Dumnezeu, ca o apropiere și o trăire cu Dumnezeu, Fecioara Maria nu putea să dea alt răspuns decât acesta al ascultării și al smereniei.

De aceea praznicul de astăzi este important. Este începutul mântuirii. Ca orice lucru, trebuie să aibă un început. De aceea această sărbătoare întotdeauna o prăznuim în Postul Mare, pentru că este vremea pocăinței. Dar ne aducem aminte că această pocăință trebuie să ne ducă la lumina învierii și tocmai de aceea se leagă această sărbătoare de Duminica de azi în care prăznuim pe Cuvioasa Maria Egipteanca. Aceasta și-a trăit viața în desfrânare, hotărând ca să își schimbe viața și își petrece viața până la 47 de ani în Pustiul Iordan în post, rugăciune și lacrimi pentru păcatele sale, pentru ca spre sfârșitul vieții sale Dumnezeu să o învrednicească de multe daruri, pe lângă sfințenie. Iată așadar că Biserica ne încurajează să ne pocăim, pentru că indiferent de starea noastră, Dumnezeu ne primește. Taina mărturisirii păcatelor este taina care deschide cerul, care aduce bucurie, este taina care continuă începutul mântuirii. Hristos vine, se răstignește și învie pentru noi, dar noi suntem datori să lucrăm mântuirea noastră.
Astfel, pentru a înțelege faptul că pocăința aduce bucurie, precum zice Sf. Ap Luca care spune „multă bucurie se face în cer pentru un păcătos care se întoarce la Dumnezeu” (Lc. 15, 7, aș dori să medităm la o istorioară care ne prezintă rodul pocăinței în fața lui Dumnezeu.

Se spune că Dumnezeu a trimis pe îngerul Său pe pământ să Îi aducă din această lume cea mai valoroasă faptă a omului. Așa se face că îngerul a mers pe un câmp de luptă unde a văzut un erou care se jertfea pentru țară. A luat îngerul o picătură de sânge și a dus-o lui Dumnezeu, iar Dumnezeu a zis „într-adevăr, este mare această jertfă, dar te rog să mai cauți!”. Astfel, îngerul a mers într-un spital unde o soră de caritate îngrijea de oamenii bolnavi de boli molipsitoare. Ea s-a îmbolnăvit iar în cele din urmă a murit. Îngerul a luat ultima ei suflare de viață și a dus-o în fața lui Dumnezeu, iar Dumnezeu a răspuns „Într-adevăr, o voi primi în împărăția Mea, pentru că nu este dragoste mai mare ca aceasta ca omul să își dea viața pentru semenii săi, dar te rog, mai caută!” Îngerul s-a mâhnit pentru că nu înțelegea ce vrea Dumnezeu de la el, iar în mâhnirea sa a văzut la ceas de seară un om care se pregătea să tâlhărească o casă. Omul s-a uitat pe geam și a văzut o mamă care își legăna copilul și spunea rugăciuni pentru el. În acel moment, omul și-a adus aminte de mama lui și și-a venit în sine, s-a tulburat și a văzut păcătoșenia sa. A început să plângă, părându-i rău de păcatele lui. Atunci îngerul a luat o lacrimă și a dus-o în fața lui Dumnezeu. Atunci răspunsul a fost „într-adevăr, aceasta este cea mai mare faptă pe care poate să o facă omul. Lacrima pocăinței, pentru că ea deschide împărăția cerului”.

Așadar, bucurându-ne de faptul că astăzi este începutul mântuirii noastre, să cugetăm cu frică și cu cutremur la mântuirea noastră, aducându-ne aminte că lacrima pocăinței poate să deschidă și pentru noi porțile cerului, Amin!

18.03.2018 Duminica a 4-a din Postul Mare (a Sf. Ioan Scararul)

Azi, 18 Martie 2018, Biserica Ortodoxă Română face pomenirea Sf. Chiril, episcopul Ierusalimului, Sf. Mc. Trofim și Evcarpion. De asemenea, în această Duminică, a patra după Rusalii, facem pomenirea Sfântului Ioan Scărarul și a vindecării fiului lunatic.

La biserica noastră slujba Sfintei Liturghii a fost săvârșită de Preacucernicul Părinte Ionuț Pop, Preacucernicul Părinte Diacon Ioan Torcoș, diacon chiriarhal și secretar eparhial al Episcopiei Sălajului, Preacucernicul Părinte Petru Brisc și Părintele Diacon Bogdan Fluieraș. În cadrul sfintei slujbe, pericopa evanghelică a fost citită de Părintele Diacon Ioan Torcoș, iar cuvântul de învățătură a fost rostit de Părintele Ionuț Pop.

EVANGHELIA ZILEI:
„În vremea aceea a venit un om la Iisus și, îngenunchind înaintea Lui, I-a zis: Învățătorule, am adus la Tine pe fiul meu care are un duh mut. Și, oriunde-l apucă, îl zdrobește; și face spume la gură și scrâșnește din dinți și înțepenește. Și am rugat pe ucenicii Tăi să-l scoată, dar n-au putut. Atunci El, răspunzând lor, a zis: o, neam necredincios, până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi? Aduceți-l la Mine! Și l-au adus la Dânsul. Dar duhul, văzându-L pe Iisus, îndată l-a scuturat pe copil și acesta, căzând la pământ, se tăvălea și spumega. Și l-a întrebat pe tatăl copilului: câtă vreme este de când i-a venit aceasta? Iar el a răspuns: din copilărie; și de multe ori l-a aruncat și în foc și în apă, ca să-l piardă; și de poți ceva, ajută-ne nouă, fie-ți milă de noi! Iar Iisus i-a zis: de poți crede, toate sunt cu putință pentru cel credincios. Atunci tatăl copilului a strigat cu lacrimi și I-a zis: cred, Doamne, ajută necredinței mele. Văzând că dă năvală poporul, Iisus a certat duhul cel necurat, zicându-i: duh mut și surd, Eu îți poruncesc: ieși afară din copil și să nu mai intri în el. Atunci duhul, răcnind și scuturându-l cu putere, a ieșit afară, iar copilul a rămas ca mort, încât mulți ziceau că a murit. Dar Iisus, apucându-l de mână, l-a ridicat, iar el s-a sculat în picioare. După ce a intrat Iisus în casă, ucenicii Săi L-au întrebat deoparte: pentru ce noi n-am putut să-l izgonim? Iar Dânsul le-a zis: acest neam de diavoli, cu nimic nu poate fi izgonit, decât numai cu rugăciune și cu post. Ieșind apoi de acolo, treceau ei prin Galileea, iar Iisus nu voia să știe nimeni. Căci învăța pe ucenicii Săi și le spunea că Fiul Omului se va da în mâinile oamenilor și-L vor omorî; iar după ce-L vor omorî, a treia zi va învia. Dar ei nu înțelegeau cuvântul și se temeau să-L întrebe.” Ev. Marcu 9, 17-32

„În vremea aceea după Iisus au mers noroade multe din Galileea, din Decapole, din Ierusalim, din Iudeea și de dincolo de Iordan.
Iisus, văzând mulțimile, s-a suit în munte, a șezut jos și ucenicii Săi au venit lângă Dânsul; iar El, deschizând gura Sa, îi învăța zicând: fericiți cei săraci cu duhul, căci a lor este împărăția cerurilor. Fericiți cei ce plâng, căci aceia se vor mângâia. Fericiți cei blânzi, căci aceia vor moșteni pământul. Fericiți cei ce flămânzesc și însetoșează de dreptate, căci aceia se vor sătura. Fericiți cei milostivi, căci aceia se vor milui. Fericiți cei curați cu inima, căci aceia vor vedea pe Dumnezeu. Fericiți făcătorii de pace, căci aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema. Fericiți cei prigoniți pentru dreptate, căci a lor este împărăția cerurilor. Fericiți veți fi voi când, din pricina Mea, vă vor ocărâ și vă vor prigoni și, mințind, vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră. Bucurați-vă și vă veseliți, căci plata voastră multă este în ceruri.” Ev. Matei 4, 25; 5, 1-12

În cuvântul de învățătură Părintele Ionuț a vorbit despre credință.
Această perioadă a Postului o putem împărți în două: prima parte care s-a încheiat în această săptămână a Crucii, iar a doua parte este până la finele Postului, culminând cu învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, cel mai important eveniment din istoria lumii.

Astăzi devenim pelerini împreună cu Hristos pe acest drum lung, obositor, dar și curățitor și frumos al Postului Mare. Am auzit în prima Duminică în Evanghelia de la Matei cum Hristos Și-a ales ucenicii. Cea de a doua Duminică ne-a arătat pe Hristos Care a vindecat paraliticul în patria Sa, Capernaum și ne aducem aminte ideile importante: întrajutorarea semenului și mântuirea omului prin care primește identitate atât pe pământ, cât și în cer. Duminica trecută am stat la umbra Crucii lui Hristos. Am văzut ce înseamnă Cruce. Am văzut că pentru unii este nebunie, dar pentru noi este puterea lui Dumnezeu. Am văzut foloasele și însușirile Crucii prin mântuirea subiectivă și cea obiectivă a neamului omenesc, iar astăzi suntem în Duminica a patra din Postul Mare.
Vedem astăzi o nouă minune. Vedem un tată aflat în suferință. Am văzut părinți care și-au condus copiii pe ultimul drum, sfâșiați de durere, de chin, pentru că nu puteau să aline povara durerii copilului lor. Am văzut greutatea crucii omului. Nu se poate justifica sau explica acea durere pe care poate să o simtă un părinte când își vede copilul sfâșiat de durere, pentru că este viață din viața lui. Cunoaștem textul Evangheliei. Este vorba de credință. Dar este important și dialogul dintre tată și Mântuitorul Iisus Hristos. Tatăl spune „Învățătorule, de poți face ceva, ajută-ne! Fie-Ți milă de noi!”, iar Hristos a spus: „de poți crede, toate sunt cu putință pentru cel credincios. Atunci tatăl copilului a strigat cu lacrimi și I-a zis: cred, Doamne, ajută necredinței mele.!” Aceste cuvinte concretizează întreaga Evanghelie. Hristos nu a vindecat pe acest tânăr pentru credința tatălui, pentru că vedem cum ucenicii nu au putut să vindece copilul și i-a mustrat, însă acest dialog conține niște cuvinte cheie. De la „învățătorule”, Hristos devine „cred, Doamne!”. Nu mai este învățător, mai-marele sinagogii, ci devine „Domn” și cere îndurare și vindecare pentru copilul său de la Dumnezeu.

Cu toții suntem credincioși pentru că venim Duminica la biserică și ne facem datoria de credincioși, dar această calitate de credincios se vădește în fața lui Dumnezeu peste săptămână. Atunci punem în aplicare ce am învățat Duminica la biserică, iar în această perioadă Dumnezeu cere de la noi post și rugăciune. Vedem cum le spune Hristos ucenicilor: „acest neam de diavoli iese doar cu rugăciune și cu post!”, dar oare ucenicii nu au postit și nu s-au rugat? Cu siguranță că au postit și s-au rugat, însă nu au avut credință suficientă. Preafericitul Părinte Daniel spune că „prin rugăciune și post credința nu rămâne doar o convingere intelectuală sau o speranță vagă, ci devine o stare esențială, o legătură vie a omului cu Dumnezeu” și revin, care se vede în timpul săptămânii prin activitatea de zi cu zi. Prin post și rugăciune facem fapte bune și astfel ne întărim credința, o credință fundamentată pe ceea ce primim de la Dumnezeu.
Tatăl din Evanghelie a fost încercat în această viață. Cu siguranță el a mers pe la mulți doctori să își vindece copilul care nu doar a fost ispitit de diavol, ci a încercat să îl omoare. Ne spune Evanghelia că a încercat să îl arunce în foc și în apă. Iată ce se întâmplă când lăsăm diavolul să intre în viața noastră. De aceea este important să ne înarmăm cu Crucea lui Hristos, cu postul, cu rugăciunea, pentru a ne întări credința și pentru a fi alături de Dumnezeu și pentru a nu fi biruiți de diavol. Hristos, azi, a încercat credința tatălui, după care a vindecat copilul. Evanghelia de astăzi ne prezintă 3 minuni, nu doar una: prima este convertirea tatălui. Hristos devine din Învățător - Domn. A doua minune este vindecarea fiului. Învățăm că Dumnezeu ne așteaptă întoarcerea la El pentru că ne iubește. A treia minune este întărirea credinței Apostolilor care dacă aveau credință puternică puteau să săvârșească minuni, însă din lipsa credinței lor ajung să fie mustrați de Hristos. Mai mult, ei Îl aveau de față pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu. După această minune credința lor s-a întărit.

Închei cu credința. Apostolul Pavel ne spune în Epistola către Evrei faptul că „credința este încredințarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute.” (Evr. 11, 1). Părintele George Remete și Părintele Dumitru Stăniloae spun că prin credință noi Îl cunoaștem pe Dumnezeu. Astfel, ajungem la dialog, la întâlnire cu Dumnezeu și astfel Îl cunoaștem pe Adevăratul Dumnezeu.

Evanghelia se încheie cu prevestirea patimilor și a învierii Sale. Ne apropiem încet de această etapă. Și parcă totul începe cu Sâmbăta lui Lazăr unde ne este explicat ceea ce urmează a se întâmpla în Săptămâna Patimilor, pentru a ajunge la bucuria cea mare a învierii.

Fie ca Evanghelia de astăzi să se adauge celorlalte din această perioadă și să ne întărim în credință, în post, în rugăciune și să nu uităm să zicem și noi în fiecare zi la fel ca Mântuitorul la mormântul lui Lazăr: „Îți mulțumesc, Doamne, pentru că M-ai ascultat” Amin!

11.03.2018 Duminica a 3-a din Postul Mare (a Sfintei Cruci)

Azi, 11 Martie 2018, Biserica Ortodoxă Română face pomenirea Sf. Ier. Sofronie, patriarhul Ierusalimului, Sf. Mc. Trofin și Talul, Sf. Sfințit Mc. Pionie. De asemenea, în această Duminică marcăm încheierea săptămânii a treia din Sfântul și Marele Post, zi pe care o închinăm Cinstitei și de viață-făcătoarei Cruci. În această zi este dezlegare la untdelemn și vin.
La biserica Sf. Ier. Nicolae și Sf. Ap. Toma slujba Sfintei Liturghii a fost săvârșită de Preacucernicul Părinte Ionuț Pop, Preacucernicul Părinte Petru Brisc și Preacucernicul Părinte Diacon Bogdan Fluieraș. În cadrul acesteia, pericopa evanghelică a fost citită de Părintele Diacon Bogdan Fluieraș, iar cuvântul de învățătură a fost rostit de Părintele Petru Brisc.

EVANGHELIA ZILEI:
„Zis-a Domnul: cel ce voiește să vină după Mine să se lepede de sine, să-și ia crucea sa și să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-și mântuiască sufletul său îl va pierde; iar cine-și va pierde sufletul său pentru Mine și pentru Evanghelie, acela îl va mântui. Și ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă, dacă-și pierde sufletul său? Sau ce-ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său? Iar de cel ce se va rușina de Mine și de cuvintele Mele în acest neam desfrânat și păcătos, și Fiul Omului se va rușina de el când va veni în slava Tatălui Său, cu sfinții îngeri.
Apoi a zis către ei: adevărat vă spun vouă că sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moarte, până ce nu vor vedea împărăția lui Dumnezeu venind cu putere.” Ev. Marcu 8, 34-38; 9, 1

În cuvântul de învățătură Părintele Petru Brisc a vorbit despre însemnătatea crucii spirituale pe care o are fiecare om și care îl duce pe om la asemănarea cu Hristos.
Biserica, în înțelepciunea ei, ne spune azi, în mijlocul Postului, să ne odihnim. Cum? La umbra Crucii. De aceea avem în mijlocul nostru Crucea. Să primim putere și să nu uităm ținta noastră care este bucuria învierii. În spatele Crucii deja vedem lumina învierii și primim putere pentru a parcurge perioada ce a mai rămas spre înviere. Astfel, Biserica ne aduce acest Lemn de viață dătător: Sfânta Cruce. Deși ea a însemnat în trecut zbuciumul lui Hristos, azi reprezintă altceva. Sfântul Apostol Pavel ne spune în 1 Cor. 1, 18: „Cuvântul crucii pentru noi este puterea lui Dumnezeu”. De aceea nu este altă odihnă mai bună decât aici, la umbra Crucii. De aceea nu ne putem numi creștini fără o cruce. Pentru că Hristos a fost răstignit pe Cruce. A sfințit-o prin dumnezeiescul Său sânge. Ea a fost prefigurată încă din Vechiul Testament și ea rămâne pentru noi puterea lui Dumnezeu.

Aș spune eu, iubiților, fie că cinstim sau nu cinstim crucea, ceea ce am auzit astăzi din cuvintele Evangheliei: că toți ne lovim de cruce. „cel ce voiește să vină după Mine să se lepede de sine, să-și ia crucea sa și să-Mi urmeze Mie”, deci crucea are și acest sens spiritual de purtare a vieții. Nu doar necazul este o cruce, ci viața în sine. Orice dar de la Dumnezeu are o cruce, pentru că există o responsabilitate în spatele darului, iar dacă viața este cel mai de preț dar, cu acesta vine și o responsabilitate pe măsură. Asta înseamnă că trebuie să avem o viață responsabilă. Nu înseamnă să fim pasiv. Ce înseamnă oare să avem curaj? Înseamnă să avem demnitate, să înfruntăm nedreptatea și păcatul, să ne îndreptăm spre Dumnezeu. A ne asuma crucea nu înseamnă doar a ne accepta suferința, ci și a ne trăi responsabil viața. În poporul nostru este vorba că la naștere fiecare copil primește o cruce. Odată cu creșterea copilului crește și responsabilitatea vieții. Astfel ne regăsim la mijlocul postului în momentul în care e timpul de odihnă la umbra Crucii lui Hristos.

Crucea este un semn de biruință. Însemnându-ne cu semnul Sfintei Cruci, primim și noi această biruință. Privind la Cruce, privim la dragostea lui Dumnezeu privind spre noi. Sfântul Atanasie cel Mare explică de ce a trebuit să moară Hristos pe Cruce și nu a ales alt mod: „Hristos moare pe Cruce pentru ca îndreptarea Sa verticală să ne arate că el vrea să unească cerul cu pământul, vrea să unească pe om cu Dumnezeu prin jertfa Sa, iar întinderea brațelor lui Hristos pe Cruce înseamnă că Hristos ne îmbrățișează pe toți”. De aceea omul, când privește la Cruce, se liniștește. Pentru că îmbrățișează dragostea jertfită a lui Hristos. Dragoste care nu a mai fost egalată. Dragoste despre care nu aflăm la alte religii. Dragostea care se jertfește pentru noi. Și de aici primim putere. Pentru că dacă Hristos nu ar purta crucea împreună cu noi, nu am putea să ne purtăm singuri crucea vieții. Dacă ne amintim de drumul Golgotei, Hristos a căzut sub Cruce așa cum și noi cădem, simbolic, de multe ori. Și cine la ajutat pe Mântuitorul? Un om simplu, Simion din Cirena. Astfel, după învierea lui Hristos, omul nu-și mai portă singur crucea pentru că Hristos vine și prinde de capătul celălalt al crucii noastre.
Așadar, cum să nu spunem ca în Acatistul Sfintei Cruci: „ Bucură-te Cinstită Cruce, păzitoare a creștinilor”? Cum să nu ne purtăm crucea vieții cu demnitate? Pentru că în final aș dori să vorbesc despre crucea vieții noastre. Suntem tentați să tăiem din crucea vieții noastre, să lăsăm deoparte din greutatea vieții, așa cum poetul creștin Costache Ioanid prezintă în poemul „Să nu tai din cruce” unde este prezentat un om frământat de crucea vieții sale. În frământarea lui are un vis, iar în acel vis își duce crucea pe un drum greu și vede și pe alți oameni care își purtau crucea. La un moment dat aude o voce care spune „mai taie din cruce” și el ascultă acel glas. Văzând că a devenit mai ușoară, prinde curaj și mai taie din nou din ea. Și ce se întâmplă. La un moment dat ajunge în fața împărăției cerurilor iar în fața porții era o prăpastie și se gândea cum să treacă acea prăpastie. Atunci vede cum ceilalți oameni își folosesc crucea pe care au purtat-o ca punte pentru a trece în împărăția cerurilor, iar el nu a putut să o folosească din cauză că a tăiat-o. Este un poem profund despre purtarea crucii. Adică intrarea în împărăția cerurilor depinde de responsabilitatea, curajul și demnitatea pe care o arătăm în viață, purtându-ne crucea vieții.

Așadar întotdeauna să ne aplecăm la umbra Crucii pentru a primi putere ca să ne putem purta crucea vieții ca să ne-o putem face punte de intrare în împărăția lui Dumnezeu, Amin!

04.03.2018 Duminica a 2-a din Postul Mare

Azi, 4 Martie 2018, Biserica Ortodoxă Română face pomenirea Sf. Cuv. Gherasim de la Iordan, Sf. Mc. Pavel și Iuliana, sora sa. De asemenea, în această Duminică facem pomenirea Sfântului Grigorie Palama și a vindecării slăbănogului din Capernaum. Această Duminică marchează finalul săptămânii a doua din Postul Mare.
La biserica noastră slujba Sfintei Liturghii a fost săvârșită de Preacucernicul Părinte Ionuț Pop, Preacucernicul Părinte Diacon Ioan Torcoș, diacon chiriarhal și secretar eparhial al Episcopiei Sălajului, Preacucernicul Părinte Petru Brisc, Preacucernicul Părinte Cristian Porumb alături de care a slujit Părintele Diacon Bogdan Fluieraș. În cadrul sfintei slujbe, pericopa evanghelică a fost citită de Părintele Diacon Bogdan Fluieraș, iar cuvântul de învățătură a fost rostit de Părintele Ionuț Pop.

EVANGHELIA ZILEI:
„În vremea aceea, a intrat iarăși Iisus în Capernaum după câteva zile și s-a auzit că este în casă. Și îndată s-au adunat așa de mulți, că nu mai puteau încăpea nici pe locul dinaintea ușii, iar Dânsul le grăia cuvântul lui Dumnezeu. Și au venit la Dânsul aducând un slăbănog, pe care îl purtau patru inși. Dar, neputând ei să se apropie de Dânsul din pricina mulțimii, au desfăcut acoperișul casei unde era Iisus și prin spărtură au coborât patul în care zăcea slăbănogul. Atunci, văzând credința lor, Iisus a zis slăbănogului: fiule, iartă-se ție păcatele tale. Dar unii dintre cărturarii care erau acolo de față cugetau în inimile lor: de ce grăiește Acesta astfel de blasfemii? Cine poate să ierte păcatele, decât numai singur Dumnezeu. Însă Iisus, cunoscând îndată cu duhul Său că așa gândeau ei în sinea lor, le-a zis: de ce cugetați acestea în inimile voastre? Ce este mai lesne: a zice slăbănogului: iartî-se păcatele tale, sau a zice: scoală-te, ia-ți patul tău și umblă? Dar ca să știți că Fiul Omului are putere pe pământ să ierte păcatele, a zis slăbănogului: ție îți poruncesc: scoală-te ia-ți patul tău și mergi la casa ta. Și s-a sculat îndată și, luându-și patul, a ieșit afară înaintea tuturor, încât erau toți uimiți și preamăreau pe Dumnezeu, zicând: niciodată n-am văzut așa ceva.” Ev. Marcu 2, 1-12

În cuvântul de învățătură Părintele Ionuț Pop a explicat pericopa evanghelică, accentuând importanța credinței în Dumnezeu care înainte de a ne vindeca boala îndepărtează cauza bolii, anume păcatul.
După tradiția și canoanele noastre ne aflăm în perioada Postului Mare, în a doua săptămână. Vreme de reculegere, de curățire și mai ales de rugăciune. După anul calendaristic și după anotimp, iată că iarna nu se lasă iar primăvara nu își intră în drepturi. În această Duminică îl sărbătorim pe Sfântul Grigorie Palama, sărbătoare consemnată în anul 1368 când acest sfânt al Bisericii noastre a fost canonizat pentru trăirea și viața sa. Acesta trăiește între 1256 și 1359. Știm despre el că s-a nevoit pe Muntele Athos, a ajuns arhiepiscop al Tesalonicului și ne-a rămas de la acest sfânt numeroase tratate teologice de mare valoare. Pe lângă aceasta am auzit la Sfânta Liturghie cum Hristos vine din nou în Capernaum, un loc preferat de acesta. De data aceasta Îl găsim într-o casă unde era lume multă. Aici erau prezenți și cei curioși, probabil și cei bolnavi, dar între ei și cărturarii și fariseii pentru a-L prinde pe Hristos în vorbă, să Îl conteste în învățătură și ca să Îl combată în învățătură. Evanghelistul Marcu ne spune că lui Hristos I se aduce un bolnav paralitic care este coborât prin acoperiș. Ne amintim că acolo acoperișul era plat și exista o ușă prin care evreii ieșeau în răcoarea serii pentru a se ruga. Prin acea ușă bolnavul este coborât de patru tineri. Aici apare momentul important. Zice Evanghelia „Hristos, văzând credința lor, i-a zis acestuia „Fiule, iertate îți sunt păcatele!”, moment în care fariseii au clevetit și au zis „cine este Acesta ca să ierte păcatele? Pentru că numai Dumnezeu singur poate să ierte păcatele!” Iată cum Hristos Își arată Dumnezeirea față de toți, prin aceste cuvinte. Și Hristos continuă să demonstreze că nu este un om obișnuit prin dialogul său cu mulțimea. Hristos cunoaște gândurile fariseilor și spune „ce este mai ușor a spune? Iertate îți sunt păcatele sau ia-ți patul tău și mergi la casa ta?”. Să reținem faptul că Hristos iartă întâi păcatele. Noi ne axăm de cele mai multe ori pe efect, pe boală, iar nu pe cauză, pe păcat. De ce suntem bolnavi? Pentru că am păcătuit! Pierdem cauza! Iată de ce este necesară spovedania, este necesară îndreptarea pentru a primi iertarea de păcate. Dumnezeu ne iartă o dată, de două ori, de mai multe ori, dar e important ca și noi să ne dorim îndreptarea și să ne prezentăm în fața scaunului de spovedanie cu gândul de îndreptare.
În dialogul cu bolnavul, Hristos rostește niște cuvinte care pe cât sunt de vechi, pe atât de uzuale în viața noastră. Mântuitorul îi spune „ridică-te! Ia-ți patul tău și mergi la casa ta!”. Aș dori să înțelegem caracterul duhovnicesc al acestor verbe folosite de Mântuitorul. Slăbănogul aude „ridică-te!”, ceea ce ne cere și nouă: să ne ridicăm din patima păcatului și să conștientizăm starea în care ne aflăm. Noi nu suntem slăbănogi ca cel din Evanghelie, dar suntem plini de păcate, ale noastre sau ale neamului nostru. Orice boală și orice neputință are în spate un păcat, motiv pentru care trebuie să eliminăm cauza, apoi să vorbim de efect. Al doilea verb este „ia-ți patul!”, adică să ne luăm suferința, greutatea noastră pe care Hristos le ia prin spovedanie. De astăzi scăpăm de ele, dar trebuie să ne gândim la ele, să priveghem și să nu mai cădem în patimi și în păcate. Apoi urmează partea cea mai frumoasă: „mergi la casa ta!”. Orice om când se depărtează de casă, de liniștea și bucuria familiei, devenim străini. Noi, când ne îndepărtăm de Dumnezeu, ne îndepărtăm de casa noastră cea veșnică. Noi am fost creați pentru veșnicie, motiv pentru care trebuie să ne întoarcem întotdeauna acasă, la Tatăl nostru cel ceresc. Aici, pe pământ, sufletul omului este cel mai important. El este nemuritor. Chiar dacă aici pe pământ suntem înconjurați de materie, tot sufletul rămâne pe primul loc. Când primim o floare, ne bucurăm, dar parcă vorba bună, urarea care o însoțește este cea care face să ne dea lacrimile. Dacă lovim ochiul, el va lăcrima, însă sufletul este cel care face să izbucnească acest plâns.
O ultimă parte a Evangheliei ne oferă o învățătură importantă: „văzând credința LOR, a zis „Fiule, iertate îți sunt păcatele tale!”. Iată importanța credinței. Nu știm dacă și omul bolnav era credincios, dar știm că cei patru oameni care l-au adus pe bolnav au îndeplinit activitatea de misionari ai lui Hristos. Iată cum primim un exemplu de slujitori ai lui Dumnezeu. Iată cum cei apropiați se pot mântui prin rugăciunea noastră! Soțul prin rugăciunea soției, copiii prin rugăciunea părinților și invers. Iată ce ne îndeamnă Hristos: să promovăm rugăciunea pentru celălalt, să aducem pe celălalt la biserică, la întâlnirea cu Dumnezeu. Unde este bucuria și liniștea, dacă ea nu pornește din Biserică. De aceea, credința noastră este cea care este temelie a rugăciunii, a postului, a curățirii și a dreptății pentru viața cea veșnică. Hristos se bucură când vede dorința noastră de pocăință și de îndreptare. Să rugăm pe Hristos și pe Maica Domnului să ne ofere sănătate sufletească și trupească, să ne câștigăm mântuirea atât în sânul familiei, cât și împreună cu cei dragi în Biserica lui Hristos, Amin!

25.02.2018 Duminica I din Postul Mare

Astăzi, 25 Februarie 2018, Biserica Ortodoxă Română face pomenirea Sf. Tarasie, patriarhul Constantinopolului, Sf. Mc. Alexandru și Ipatie. Tot în această zi prăznuim prima Duminică din Postul Mare, numită a Ortodoxiei, ocazie prielnică pentru strângerea de fonduri utilizate în activitățile sociale și filantropice ale Bisericii Ortodoxe Române de-a lungul anului.
La biserica Sfântului Ierarh Nicolae și a Sfântului Apostol Toma slujba Sfintei Liturghii a fost săvârșită de Preacucernicul Părinte Ionuț Pop, Preacucernicul Părinte Petru Brisc și Preacucernicul Părinte Diacon Bogdan Fluieraș. În cadrul acesteia pericopa evanghelică a fost citită de Părintele Diacon Bogdan Fluieraș, iar în loc de predică s-a citit pastorala Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române cu ocazia Duminicii Ortodoxiei.

EVANGHELIA ZILEI:
„În vremea aceea a vrut Iisus să meargă în Galileea și a găsit pe Filip și i-a zis: vino după Mine. Și Filip era din Betsaida din orașul lui Andrei și al lui Petru. Filip a găsit pe Natanael și i-a zis: am găsit pe Acela despre care a scris Moise în lege și au scris proorocii, pe Iisus, fiul lui Iosif din Nazaret. Iar Natanael i-a zis: din Nazaret poate să fie ceva bun? Și Filip i-a răspuns: vino și vezi. Iisus a văzut pe Natanael venind către Dânsul și a zis despre el: iată cu adevărat israelitean în care nu este vicleșug! Natanael L-a întrebat: de unde mă cunoști? Iar Iisus, răspunzând, i-a zis: mai înainte ca Filip să te cheme, te-am văzut când erai sub smochin. Răspuns-a Natanael și I-a zis: Rabi, Tu ești Fiul lui Dumnezeu, Tu ești împăratul lui Israel. Răspuns-a Iisus și i-a zis: pentru că ți-am spus că te-am văzut sub smochin, crezi? Mai mari decât acestea vei vedea. Apoi i-a zis: adevărat, adevărat vă spun că de acum veți vedea cerul deschizându-se și pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se și pogorându-se peste Fiul Omului.” Ev. Ioan 1, 43-51

În Duminica Ortodoxiei, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a transmis o scrisoare pastorală clerului și credincioșilor:
Preacuviosului cin monahal, Preacucernicului cler și Preaiubiților credincioși din cuprinsul Patriarhiei Române,
Har, bucurie și pace de la Dumnezeu Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, iar de la noi părintești binecuvântări!
Preacuvioși și Preacucernici Părinți,
Iubiți credincioși și credincioase,
Prima Duminică a Postului Sfintelor Paști este dedicată biruinței credinței ortodoxe asupra ereziilor. Sfinții Părinți care s-au reunit în Sinoadele Ecumenice din secolele IV-VIII au statornicit dreapta învățătură despre dumnezeirea Fiului și a Sfântului Duh, precum și despre adevărata cinstire ce se cuvine sfintelor icoane.
Instituită de către Sinodul de la Constantinopol din 11 martie 843, această sărbătoare a fost închinată biruinței dreptei credințe asupra celor care luptau împotriva cinstirii icoanelor, a Sfintei Cruci și a sfintelor moaște, fiind totodată și sărbătoare a biruinței dreptei credințe asupra tuturor ereziilor sau învățăturilor greșite, în general.

Duminica Ortodoxiei amintește despre biruința ortodocșilor împotriva ereticilor, culminând cu restabilirea cinstirii sfintelor icoane. Așadar, hotărârea ca prima Duminică din Postul Sfintelor Paști să fie numită Duminica Ortodoxiei a fost luată în anul 843, la Sinodul de la Constantinopol, dar ea a fost pregătită de Sinodul al VII-lea Ecumenic de la Niceea din anul 787, când Sfinții Părinți au proclamat cinstirea sfintelor icoane, ca manifestare a credinței ortodoxe.

Mai puțin cunoscut este faptul că această sărbătoare a Duminicii Ortodoxiei s-a suprapus peste vechea comemorare a profeților Moise, Aaron și Samuel, atestată cu un secol înainte, în timpul patriarhului Gherman al Constantinopolului († 740). Postul Mare era odinioară plin de comemorări biblice: în Săptămâna a 2-a era comemorat Dreptul Noe, în Săptămâna a 4-a jertfa lui Isaac și în Săptămâna a 5-a Patriarhul Isaac însuși.

Sărbătoarea prorocilor se potrivea cu prima Săptămână a Postului Mare și cu atmosfera vechi-testamentară a lecturilor citite la sfintele slujbe. Această sărbătoare închinată prorocilor nu a fost suprimată, ea rămânând legată de praznicul Duminicii Ortodoxiei, justificarea aflându-se în faptul că profeții au anticipat și au vestit Întruparea Cuvântului pe care o mărturisesc sfintele icoane.

În această privință în slujba Vecerniei de la Duminica Ortodoxiei se spune: Strălucit-a harul adevărului: cele ce s-au însemnat de demult umbros, acum s-au săvârșit arătat. Căci iată Biserica se îmbracă cu chipul cel după trup al lui Hristos, ca și cu o podoabă mai presus de lume, chipul cortului mărturiei cel mai dinainte însemnându-l și credința cea dreaptă cinstind. Sfântul Ioan Damaschin († 749) arăta deja, în Tratatele sale despre icoane, analogia ce există între sfintele icoane și vedeniile prorocilor.

Aceștia n-au privit vedeniile sfinte cu ochii trupești, ci cu ochii duhovnicești ai sufletului, așa cum și apostolii au privit slava lui Hristos pe muntele Tabor, iar vedeniile profeților erau arătări ale lucrării lui Dumnezeu, nu ființa Sa. Aceste vedenii erau „imagini” anticipate a ceea ce avea să fie descoperit pe deplin prin Întruparea Cuvântului veșnic al lui Dumnezeu.

Din acest motiv, în Legea cea nouă, vedeniile profeților din Vechiul Testament au fost înlocuite de sfintele icoane, care au drept fundamentare teologică evenimentul Întrupării Fiului lui Dumnezeu, întrucât Hristos este chipul (icoana) Dumnezeului celui nevăzut (Coloseni 1, 15). Deoarece vedeniile profeților erau prefigurări ale Întrupării lui Hristos, Cel ce este „Icoana naturală a Tatălui”, prorocii pot fi sărbătoriți împreună cu cinstirea sfintelor icoane în Duminica I a Postului Mare, spune Macarios Simonopetritul în frumoasa sa lucrare despre Triod.
Prin această dublă sărbătorire a prorocilor și a sfintelor icoane, Duminica Ortodoxiei ne descoperă o lucrare minunată a lui Dumnezeu în istoria mântuirii. Căci, deși nimeni nu a văzut fața lui Dumnezeu până la Întruparea Fiului, până la asumarea de către Acesta a firii omenești, totuși profeții L-au vestit văzând duhovnicește, cu anticipație, peste timp, chipul lui Dumnezeu Întrupat, pe Iisus Hristos.

Cuvântul veșnic sau Fiul lui Dumnezeu aștepta „plinirea vremii” (Galateni 4, 4) pentru a Se arăta ca Mântuitor al lumii, iar aleșii Săi, profeții, au primit această descoperire în arvună pentru a menține în popor credința trează privind venirea lui Mesia – Hristos.

Icoana este o fereastră spre Absolut, care ne descoperă lumea transfigurată, adică lumea celor care se împărtășesc de slava harului dumnezeiesc și totodată ne dezvăluie conținutul acestei transfigurări, adică sfințenia. Reprezentarea sfinților în icoane confirmă credința Bisericii în Întruparea Cuvântului lui Dumnezeu, după cum mărturisește Sfântul Evanghelist Ioan când scrie: Și Cuvântul S-a făcut trup și S-a sălășluit între noi și am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia Născut din Tatăl, plin de har și de adevăr (Ioan 1, 14).

Iar în prima sa Epistolă sobornicească, același Sfânt Apostol mărturisește: Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noștri, ce am privit și mâinile noastre au pipăit despre Cuvântul Vieții – și Viața s-a arătat și am văzut-o și mărturisim și vă vestim Viața de veci, care era la Tatăl și s-a arătat nouă – Ce am văzut și am auzit, vă vestim și vouă, ca și voi să aveți împărtășire cu noi. Iar împărtășirea noastră este cu Tatăl și cu Fiul Său, Iisus Hristos (1 Ioan 1, 1-3).

De asemenea, Sfântul Ioan Damaschin ne întărește în adevărul legitimității reprezentării lui Dumnezeu în icoană zicând: Zugrăvesc pe Dumnezeul nevăzut, nu ca nevăzut, ci ca pe unul Care S-a făcut văzut pentru noi prin participare la trup și sânge. Nu zugrăvesc dumnezeirea nevăzută, ci zugrăvesc trupul văzut al lui Dumnezeu.

Desigur, icoana se fundamentează nu numai pe Întruparea Fiului lui Dumnezeu, ci și pe Învierea Lui. Fără Învierea lui Hristos, icoana nu ar fi o reprezentare a vieții cerești transfigurate, ci numai un tablou comemorativ. Icoana ne prezintă pe Fiul lui Dumnezeu, Cel care a luat trup omenesc, a trecut cu el prin moarte și Înviere.

În sfintele icoane, descoperim chipul lui Hristos cu aureolă, adică luminat de slava Învierii, chipul Maicii Domnului și chipurile sfinților, toate luminate de aceeași slavă necreată a Împărăției cerurilor, exprimată în nimbul de lumină din jurul capului. În sfintele icoane descoperim chipul uman restaurat, înnoit și sfințit, luminat de slava Împărăției lui Dumnezeu, ca o chemare la dobândirea asemănării cu Dumnezeu, prin strălucirea chipului slavei lui Dumnezeu pe fața sfinților.

În acest sens, citim în Sfânta Scriptură că omul a fost creat de Dumnezeu după chipul Său (cf. Facerea 1, 27). Spre deosebire de Fiul lui Dumnezeu, Care este deoființă cu Tatăl, Adam putea să dobândească asemănarea cu Dumnezeu prin har, în permanentă ascultare de Dumnezeu și împlinire a voii Lui.

Însă dorind să ajungă ca Dumnezeu, dar fără Dumnezeu, Adam a pierdut chipul de lumină, căzând în neascultare și îndepărtare de Dumnezeu, Izvorul vieții, decăzând astfel până la moarte, spirituală și trupească (cf. Romani 6, 23). De aceea, pe chipul lui Adam cel neascultător de Dumnezeu nu mai strălucea lumina dumnezeiască dăruită lui de Dumnezeu când l-a creat.

Privind la chipul lui Hristos din icoană, adică la Noul Adam, care S-a smerit și S-a făcut ascultător de Dumnezeu până la moarte (cf. Filipeni 2, 8), fiecare om simte chemarea să înnoiască propriul său chip, adică să reflecte prin viață și fapte bune iubirea și lumina lui Hristos. Privind la chipul lui Hristos și la chipurile sfinților din icoane, descoperim posibilitatea de a primi și noi harul sfințitor al lui Hristos și a-l face lucrător, prin rugăciune și iubire milostivă, prin comuniunea cu Dumnezeu și cu sfinții Săi trăită în Biserică.

Iubiți fii și fiice duhovnicești,

O astfel de înțelegere a sfintelor icoane ne ajută să privim cu speranță și bucurie taina vieții noastre și a aproapelui. Sfintele icoane ne încredințează de valoarea persoanei umane, a persoanei noastre, dar și a semenului. Hristos și sfinții ne privesc din icoane și ne îndeamnă să avem o privire curată, sinceră și binevoitoare.

Această privire curată se cuvine să o îndreptăm și spre semenul nostru care poartă pe chipul său pecetea chipului lui Dumnezeu, fiecare om fiind o persoană unică și irepetabilă, plină de mister, o ființă cu vocație de a trăi veșnic în iubirea lui Dumnezeu cel veșnic.

Acest chip al lui Dumnezeu în om poate fi întunecat din pricina păcatelor, a patimilor egoiste, a lipsei de iubire smerită și milostivă. Dar acest chip își poate redobândi strălucirea prin rugăciune și pocăință, prin participarea la viața liturgică a Bisericii, prin împărtășirea cu Sfintele Taine, prin cultivarea dragostei frățești împreună cu toți care Îl mărturisesc pe Hristos ca Mântuitor și Tămăduitor.

Fiecare creștin poate participa la împlinirea acestei lucrări duhovnicești de restaurare și sfințire a chipului său și al semenului său, după chipul luminos al lui Hristos și al sfinților Săi.

Fiecare dintre noi poate deveni Samarineanul cel milostiv care îl ajută pe cel căzut în suferințe să se ridice și îl conduce pe drumul vindecării spirituale și trupești. Să nu uităm că Părinții Bisericii văd în Samarineanul milostiv din parabolă (Luca 10, 25-37) pe Însuși Mântuitorul Iisus Hristos, Care a venit să ne ridice din boală, din păcat și din moarte.

Așadar, fiecare dintre noi poate să Îl urmeze pe Hristos și să devină aproapele celui aflat în suferință. Iar această lucrare se împlinește de la vorba cea bună și întăritoare în credință și nădejde, continuând cu ajutorarea semenului și oferind darul material necesar pentru lucrarea filantropică sau social-caritabilă a Bisericii.

Lucrarea liturgică a Bisericii la care participăm se cuvine continuată prin programe de asistență socială și filantropică, prin construirea de lăcașuri de cult și de așezăminte ale Bisericii, precum: cantine pentru săraci, cămine pentru copii, case pentru bătrâni, unități medicale pentru bolnavi și altele asemenea.

Iubiți frați și surori în Domnul,
După cum cunoașteți, Biserica Ortodoxă Română a inițiat și a amplificat în ultimii ani multe astfel de proiecte. Există deja multe așezăminte de asistență socială înființate și susținute de Biserică, prin mari sume de bani alocate, precum și cu semnificative cheltuieli de întreținere. Pentru a continua aceste programe și pentru inițierea altora, a devenit o tradiție ca, în Duminica Ortodoxiei, să se realizeze în toate bisericile din Patriarhia Română o colectă pentru susținerea Fondului Central Misionar al Bisericii noastre.

De aceea, vă îndemnăm să oferiți după posibilități ajutorul necesar lucrării Bisericii în societate. Hristos Însuși ne îndeamnă Fiți milostivi, precum și Tatăl vostru este milostiv (Luca 6, 36). Milostivirea față de cei aflați în nevoi ne aseamănă cu Dumnezeu Însuși și ne ajută să dăm un răspuns bun în fața lui Dumnezeu (cf. Matei 25).

Iar Sfântul Apostol Pavel numără între roadele Duhului Sfânt și facerea de bine, prin care se manifestă credința (Galateni 5, 22-23). Prin această enumerare, Sfântul Pavel dorește să ne încredințeze că prezența Duhului Sfânt în viața noastră are semne vizibile pentru cei din jurul nostru.

Virtuțile pe care semenii noștri le pot vedea în mod direct sunt: dragostea, bucuria, pacea, îndelungă răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credința. Facerea de bine față de cei care suferă și au nevoie de ajutorul nostru nu este, prin urmare, doar un act obișnuit de solidaritate umană. Ea este semnul prezenței Duhului în viața noastră, este dovada că suntem creștini care facem vizibilă lucrarea Duhului în lume.

Prin facerea de bine oferim altora nu numai un ajutor material, ci însăși mărturia lucrării Duhului, care face roditoare în lume, în viața oamenilor, iubirea smerită și milostivă a lui Dumnezeu.

Cu nădejdea că îndemnul nostru părintesc va fi o întărire în credință și o chemare la fapta cea bună în folosul aproapelui, ne rugăm lui Dumnezeu să vă binecuvinteze cu darurile Sale cele bogate și să vă ajute în urcușul duhovnicesc al Postului Sfintelor Paști. Totodată, Anul Centenarului Marii Uniri (1918-2018) este prilejul binevenit să dăm mărturie în lume de unitatea noastră de credință și de neam, adică poate fi prilejul întăririi comuniunii frățești a tuturor românilor în împlinirea acestei lucrări filantropice față de cei săraci și suferinzi, triști și înstrăinați.

Harul Domnului nostru Iisus Hristos și dragostea lui Dumnezeu-Tatăl și împărtășirea

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14




Groupromo Publicitate - Realizare pagini web ,imagine ,publicitate si promovare online www.groupromo.ro