+ Font | - Font

Home

Despre preot paroh Monografia bisericii "Sfantul Nicolae"

Ultimele Evenimente

Parintele Vicar Ionut Pop primeste crucea Mexicului 12.09.2017 Biserica noastra in Ziarul ”Lumina” Parintele vicar Ionut Pop primeste Crucea Patriarhala estoniana 23.04.2017 Duminica Tomii (hramul de vară al parohiei noastre) PS Petroniu si Pr. Ionut Pop in vizita in Madagascar 18.12.2016 Corala Armonia din Constanta in concert la Sf. Nicolae 04.12.2016 Duminica a 27-a dupa Rusalii (PS Petroniu si PS Qais in parohia Sfantul Nicolae) 08.05.2016 Duminica Tomii (hramul de vara al bisericii noastre) 28.04.2016 Denia celor 12 Evanghelii 06.12.2015 Slujba arhiereasca de Sfantul Nicolae, hramul bisericii noastre

Ultimele Noutati

Preacucernicul Părinte Paroh Ionuț Pop a primit funcția de Vicar Eparhial PROGRAMUL liturgic în Postul Mare PROGRAMUL Intrarii in Postul cel Mare Programul Paraclisului Maicii Domnului

Ultimele Stiri

Patriarhul României aniversează împlinirea vârstei de 63 de ani O opinie tendențioasă nu poate înlocui o certitudine multiseculară

Meteo


Promovare

 • Mitropolia Clujului, Maramureșului și Sălajului http://www.mitropolia-clujului.ro/
Mitropolia

 • EPISCOPIA SALAJULUI www.episcopiasalajului.ro



 

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17

01.04.2018 Duminica Floriilor

Azi, 1 Aprilie 2018, Biserica Ortodoxă prăznuiește Duminica Floriilor. În această zi sărbătorim Intrarea Domnului în Ierusalim pe mânzul asinei, fiind aclamat de oameni cu „Osana! Bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului!”, această zi marcând ultima Duminică înainte de slăvita înviere a Domnului nostru Iisus Hristos. Tot în această zi facem pomenirea Sfintei Cuvioase Maria Egipteanca, Sf. Cuv. Macarie Mărturisitorul și Sf. Mc. Gherontie. Cu ocazia praznicului, Biserica Ortodoxă a rânduit ca astăzi să fie dezlegare la pește.

La biserica Sfântului Ierarh Nicolae și a Sfântului Apostol Toma slujba Sfintei Liturghii a fost săvârșită de Preacucernicul Părinte vicar Ionuț Pop, Preacucernicul Părinte Petru Brisc, Preacucernicul Părinte Cristian Porumb și Preacucernicul Părinte Diacon Bogdan Fluieraș. În cadrul acesteia, pericopa evanghelică a fost citită de Părintele Diacon Bogdan Fluieraș, iar cuvântul de învățătură a fost rostit de Părintele Ionuț Pop.


EVANGHELIA ZILEI:

„Înainte de Paști cu șase zile, a venit Iisus în Betania, unde era Lazăr, cel care fusese mort și pe care îl înviase din morți. Acolo I-au făcut cină și Marta slujea, iar Lazăr era unul dintre cei ce ședeau împreună cu Dânsul la masă. Atunci Maria, luând o litră cu mir de nard curat, de mult preț, a uns picioarele lui Iisus și le-a șters apoi cu părul ei, iar casa s-a umplut de mirosul mirului. Deci unul dintre ucenicii Săi, Iuda al lui Simon Iscarioteanul, care avea să-L vândă pe Dânsul, a zis: de ce nu s-a vândut acest mir cu trei sute de dinari și să se fi dat săracilor? Dar el a zis aceasta nu pentru că îi era grijă lui de săraci, ci pentru că era fur și, având punga la el, lua din ce se punea în ea. Iisus, însă, a zis: lăsați-o, căci pentru ziua îngropării Mele l-a păstrat. Pe săraci pururea îi aveți cu voi, dar pe Mine nu Mă aveți pururea. Și dintre iudei, mulțime multă a aflat că este acolo și au venit nu numai pentru Iisus, ci ca să-l vadă și pe Lazăr pe care-l înviase din morți. Atunci s-au sfătuit căpeteniile preoților ca și pe Lazăr să-l omoare, fiindcă din pricina lui mulți dintre iudei plecau de la ei și credeau în Iisus. Iar a doua zi, mulțimea de popor care venise la praznic, auzind că vine Iisus în Ierusalim, au luat ramuri de finic și au ieșit în întâmpinarea Lui și strigau: Osana, bine este cuvântat Cel Ce vine în numele Domnului, Împăratul lui Israel! Iar Iisus, aflând un asin tânăr, a șezut pe el, precum este scris: nu te teme, fiica Sionului; iată, împăratul tău vine la tine, șezând pe mânzul asinei. Dar acestea nu le-au înțeles ucenicii Săi la început; ci după ce S-a preamărit Iisus, atunci și-au adus aminte că acestea erau scrise pentru Dânsul și că ei I le-au împlinit. Deci mulțimea care fusese cu El mărturisea cum l-a strigat pe Lazăr din mormânt și l-a înviat din morți. De aceea a ieșit poporul înaintea Lui, pentru că auzise că a făcut această minune.” Ev. Ioan 12, 1-18

În cuvântul de învățătură Părintele Ionuț Pop a vorbit despre praznicul de astăzi.
Sărbătoarea intrării în Ierusalim a Domnului nostru Iisus Hristos, sau a Floriilor, este un praznic luminat. Am văzut în această perioadă de post că fiecare Duminică are Evanghelia și minunea și frumusețea ei. Am urcat Duminică de Duminică dealul Golgotei și iată că suntem în ultima Duminică din Postul acesta. Suntem la poalele Golgotei, pregătiți pentru săptămâna care urmează, cea mai grea din istoria omenirii. Întreg universul s-a bucurat când Hristos S-a născut, s-a bucurat de minunile săvârșite de Mântuitorul, s-a bucurat simțind prezența lui Dumnezeu, pentru că Hristos a avut două firi, firea umană și firea divină, acestea fiind neamestecate și nedespărțite. Sărbătoarea de astăzi ne arată bucuria cu care a fost primit Hristos triumfal în cetatea Ierusalimului. Este așezată între două mari și importante minuni cu referire la persoana Domnului nostru Iisus Hristos. Am văzut ieri învierea lui Lazăr, iar în următoarele zile vom vedea judecata, răstignirea dar și învierea Lui, prin care ne oferă speranța vieții veșnice. Dacă lecturăm paginile Sfintei Scripturi, mai vedem învierea fiicei lui Iair și învierea fiului văduvei din Nain. Două învieri importante prin care Hristos Își arată Dumnezeirea Sa.

Ieri am văzut învierea lui Lazăr. Hristos era în Betania și de fiecare dată când mergea la Ierusalim poposea la prietenul Său, Lazăr. Mântuitorul a fost înștiințat de surorile lui Lazăr, Marta și Maria, cum că Lazăr e bolnav, iar mai apoi au fost anunțați că Lazăr a adormit. Ce înțelegem noi prin adormire? Înțelegem că doarme, adică omul când este bolnav își ia tratamentul iar prin somn dobândește vindecare. Somnul este începutul vindecării. Asta au înțeles Apostolii la acea veste. Ei nu au înțeles moartea lui Lazăr. De aceea noi azi în slujba înmormântării nu folosim termenul de mort, ci de adormit, pentru că omul nu moare, ci se pregătește de înviere.
Hristos a știut și oarecum intenționat a întârziat să ajungă la Lazăr. Mântuitorul a fost întâmpinat de departe de surorile lui Lazăr, triste fiind, pentru că fratele lor a murit. Hristos S-a apropiat de mormânt și S-a rugat lui Dumnezeu-Tatăl, iar apoi a cerut să fie deschis mormântul. Lumea a spus că e mort de patru zile și că miroase, dar Iisus a insistat, iar după ce a fost dată piatra la o parte, Hristos S-a uitat spre cer și a zis „Mulțumesc, Tată, pentru că M-ai ascultat!”, apoi a strigat „Lazăre, vino afară!” și Lazăr a ieșit înfășurat în pânză, după rânduială. Zice Evanghelia mai târziu că Hristos a rămas în casa lui Lazăr până în următoarea zi. Fariseii nu au putut suporta această minune pentru că învierea din morți era cea mai mare minune săvârșită de cineva iar vorba despre învierea lui Lazăr se răspândea foarte repede. Sfinții Părinți ne spun că după această înviere, mai-marii iudeilor voiau să îl omoare pe Lazăr pentru a nu se afla de minunea învierii.

Revenind la cina din casa lui Lazăr, Maria a luat mir care se putea vinde pe bani mulți și a spălat picioarele lui Iisus. S-a împotrivit Iuda Iscarioteanul pentru că se putea vinde mirul pentru bani și apoi să fie dați săracilor, dar Hristos îi spune „pe săraci îi aveți pururea cu voi, dar pe Mine nu mă veți avea”. Pregătirea pentru înmormântare se făcea prin ungerea cu mir. Se prefigura punerea în mormânt. Maria a făcut prin insuflarea Duhului Sfânt. De ce? Pentru că în Vinerea Mare Trupul lui Hristos nu a mai fost uns cu mir deoarece nu le permitea legea iudaică să mai muncească după ce apunea soarele, pentru că urma ziua sabatului. Hristos a acceptat această preînchipuire a ritualului de înmormântare, iar dimineața a plecat la Ierusalim.

Toată lumea știa ce s-a întâmplat în Ierusalim cu Lazăr, motiv pentru care la intrare a fost primit triumfal. Hristos intră smerit pe Poarta Oilor, călare pe asin, dar lumea Îl aclama, văzându-L ca pe Mesia, Cel Care săvârșește minuni mari. Toți se bucurau. Un singur om era trist la intrarea în Ierusalim. Iisus Hristos era trist pentru că știa că urma să pătimească și să fie răstignit. Hristos îi privea pe toți în ochi, întrebându-i din privire dacă și ei vor fi între cei care peste cinci zile vor zice „Răstignește-L, răstignește-L!”.
Oare noi cum suntem astăzi? Cum strigăm? „Osana, bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului!” și poate peste câteva zile „Răstignește-L”? Cu ramurile de finic întinse astăzi la picioarele Lui, vineri va fi biciuit și batjocorit prin faptele lor.

Hristos aduce bucuria, speranța, lumina și împăcarea omului cu Dumnezeu. Desigur, El Și-a asumat această misiune prin venirea Sa pe pământ, iar apoi Hristos va veni ca Judecător ca să facă judecată dreaptă viilor și morților. Iată că începem Săptămâna Mare. Această perioadă în care vom fi părtași la vinderea, prinderea, procesul, drumul Golgotei și răstignirea lui Hristos și la așezarea în mormânt. Toate acestea făcute pe nedrept de oamenii aceia. Astăzi ne împotrivim și noi lui Hristos prin nepăsare și inconștiență, uitând de Hristos Care se răstignește pentru noi. Această perioadă trebuie să fie cu post, cât se poate de aspru, să fie cu spovedania, cu împărtășanie, cu iubire și mai ales cu iertare, că și Hristos a zis pe Cruce „Iartă-i, Doamne, că nu știu ce fac!”. Și mai mult, ca rugăciunea noastră să fie primită, să zicem ca Hristos în momentul în care s-a deschis mormântul lui Lazăr: „Îți mulțumesc, Doamne, pentru că M-ai ascultat!” Amin!

25.03.2018 Buna Vestire si Duminica a 5-a din Postul Mare

Azi, 25 Martie 2018, Biserica Ortodoxă are întreit prilej de sărbătoare. Prăznuim Buna Vestire, ziua începutului mântuirii noastre. Tot în această zi sărbătorim Duminica a 5-a din Postul Mare, făcând pomenirea Sfintei Cuvioase Maria Egipteanca. Zi de mare praznic și prin slujba de canonizare a Sfântului Ierarh Iosif cel Milostiv, mitropolitul Moldovei și a Sfântului Gheorghe pelerinul săvârșită de o sinodul Bisericii Ortodoxe Române la Iași. De asemenea, de reținut este faptul că în această zi a Bunei Vestiri este dezlegare la pește.

La biserica noastră slujba Sfintei Liturghii a fost săvârșită de Preacucernicul Părinte Ionuț Pop, Preacucernicul Părinte Diacon Ioan Torcoș, diacon chiriarhal și secretar eparhial al Episcopiei Sălajului, Preacucernicul Părinte Petru Brisc, Preacucernicul Părinte Cristian Porumb și Preacucernicul Părinte Diacon Bogdan Fluieraș. În cadrul sfintei slujbe, pericopa evanghelică a fost citită de Părintele Diacon Ioan Torcoș, iar cuvântul de învățătură a fost rostit de Părintele Petru Brisc.

EVANGHELIA ZILEI:
„În zilele acelea, Elisabeta, femeia lui Zaharia, a rămas însărcinată și s-a tăinuit pe sine cinci luni, zicând: astfel mi-a făcut mie Domnul în zilele când a socotit să ridice dintre oameni înjosirea mea. Iar în a șasea lună, îngerul Gavriil a fost trimis de Dumnezeu într-un oraș din Galileea, numit Nazaret, la o fecioară, logodită cu un bărbat, care se chema Iosif, din casa lui David; iar numele fecioarei era Maria. Și intrând îngerul la ea, a zis: bucură-te, ceea ce ești plină de har, Domnul este cu tine; binecuvântată ești tu între femei. Iar ea văzându-l s-a tulburat de cuvântul lui și cugeta în sine: ce fel de închinăciune poate să fie aceasta? Dar îngerul i-a zis: nu te teme, Marie, căci ai aflat har la Dumnezeu. Iată, vei zămisli în pântece și vei naște un Fiu, căruia îi vei pune numele Iisus. Acesta va fi mare și Fiul Celui preaînalt se va chema și Domnul Dumnezeu îi va da scaunul de domnie al părintelui Său, David; și va împărăți peste casa lui Iacob în veci și împărăția Lui nu va avea sfârșit. Atunci Maria a zis către înger: cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu știu de bărbat? Dar îngerul răspunzând, a zis: Duhul Sfânt se va pogorî peste tine și puterea Celui preaînalt te va umbri; pentru aceasta și Sfântul care se va naște din tine, se va chema Fiul lui Dumnezeu. Iată și Elisabeta, rudenia ta, a zămislit și ea fiu la bătrânețele ei; și aceasta este a șasea lună pentru ea, care se numea stearpă; căci la Dumnezeu nimic nu este cu neputință. Atunci a zis Maria: iată roaba Domnului; fie mie după cuvântul tău. Și îngerul a plecat de la ea.” Ev. Luca 1, 24-38
„În vremea aceea, luând pe cei doisprezece ucenici ai Săi, Iisus a început să le spună cele ce aveau să I se întâmple, zicând: iată ne ducem sus în Ierusalim și Fiul Omului va fi dat căpeteniilor preoților și cărturarilor; și-L vor osândi la moarte și-L vor da în mâna păgânilor, care-L vor batjocori; și-L vor bate și-L vor scuipa și-L vor omorî, dar a treia zi va învia. Atunci au venit la Dânsul Iacob și Ioan, fiii lui Zevedeu și i-a zis: Învățătorule, voim să ne faci ceea ce vom cere de la Tine. Și Iisus i-a întrebat: ce voiți să vă fac? Iar ei I-au spus: dă-ne nouă să ședem unul de-a dreapta Ta și altul de-a stânga Ta, în slava Ta. Dar Iisus le-a răspuns: nu știți ce cereți. Puteți să beți paharul pe care îl beau Eu și să vă botezați cu botezul cu care Mă botez Eu? Iar ei au zis: putem. Iisus le-a zis atunci: Paharul pe care Eu îl beau, cu adevărat îl veți bea, și cu botezul cu care Eu Mă botez, vă veți boteza; dar a ședea de-a dreapta și de-a stânga Mea, nu-Mi este îngăduit să dau decât acelora pentru care s-a rânduit. Când au auzit ceilalți zece, au început să fie mânioși pe Iacob și pe Ioan; iar Iisus, chemându-i la Sine, le-a zis: știți că cei ce se socotesc cârmuitori ai neamurilor domnesc peste ele și cei mai mari ai lor le stăpânesc; dar între voi nu trebuie să fie așa, ci care dintre voi va vrea să fie mai mare să fie slujitorul vostru; și care va vrea să fie cel dintâi între voi să fie slujitorul tuturor, pentru că și Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci ca El să slujească și să-Și dea viața preț de răscumpărare pentru mulți.” Ev. Marcu 10, 32-45

„În vremea aceea unul din farisei L-a rugat pe Iisus să mănânce la el. Iisus a intrat în casa fariseului și a șezut la masă. Și iată o femeie din oraș, care era păcătoasă, aflând că prânzește în casa fariseului, a adus un vas de alabastru cu mir și, stând înapoi lângă picioarele Lui și plângând, a început să-I ude cu lacrimi picioarele și cu părul capului ei să le șteargă; și săruta picioarele Lui și le ungea cu mir. Dar, văzând aceasta, fariseul care-L chemase a zis întru sine: omul Acesta, dacă ar fi prooroc, ar ști cine și ce fel e femeia este aceasta care se atinge de El, ar ști că este păcătoasă. Atunci Iisus, răspunzând, a zis către el: Simone, am să-ți spun ceva. Învățătorule, spune, a zis el. Un cămătar avea doi datornici. Unul era dator cu cinci sute de dinari, iar celălalt cu cincizeci; dar, neavând ei cu ce să plătească, i-a iertat pe amândoi. Deci spune-Mi: care dintre ei îl va iubi mai mult? Simon, răspunzând, a zis: gândesc că acela căruia i-a fost iertat mai mult. Iar Iisus i-a răspuns: drept ai judecat. Apoi, întorcându-se către femeie, i-a zis lui Simon: vezi pe femeia aceasta? Am intrat la tine în casă: apă de spălat pe picioare tu nu Mi-ai dat, ea însă Mi-a udat picioarele cu lacrimi și le-a șters cu părul capului ei; sărutare nu Mi-ai dat, ea însă, de când am intrat, n-a contenit să-Mi sărute picioarele; cu untdelemn capul Meu tu nu l-ai uns, ea însă cu mir Mi-a uns picioarele. Pentru aceea îți spun: iertate îi sunt păcatele ei cele multe, căci mult a iubit. Iar cel căruia se iartă puțin puțin iubește. Și a zis către ea: iertate îți sunt păcatele! Atunci au început cei care ședeau cu Dânsul la masă să se întrebe în gândul lor: cine este Acesta care iartă și păcatele? Dar Iisus a zis femeii: credința ta te-a mântuit, mergi în pace.” Ev. Luca 7, 36-50

În cuvântul de învățătură Părintele Petru Brisc a vorbit despre praznicul Bunei Vestiri și importanța acestei zile ca început al mântuirii noastre.

„Astăzi este începutul mântuirii noastre și arătarea tainei celei din veci. Fiului lui Dumnezeu fiu Fecioarei se face” (Troparul Bunei Vestiri). Ne aflăm în Duminica a 5-a din Postul Paștilor, Duminică în care medităm asupra tainei pocăinței prin exemplul Sfintei Maria Egipteanca, dar în același timp ne aflăm într-o sărbătoare aleasă a bucuriei, Buna Vestire, această sărbătoare în care Arhanghelul Gavriil a dat Fecioarei Maria vestea nașterii lui Hristos și începutul mântuirii noastre.

În Catehismul nostru există o întrebare: Care este scopul omului pe pământ? Iar răspunsul vine pe înțelesul tuturor: scopul omului este mântuirea sufletului. Astăzi prin praznicul Bunei Vestiri am auzit că ni s-a spus că astăzi este începutul mântuirii, deci de aici vine importanța praznicului, pentru că prin sărbătoarea Bunei Vestiri se pune începutul mântuirii noastre. Când auzim această denumire de Bună Vestire, din păcate, nu mai înseamnă nimic pentru mulți. Această denumire ar însemna o veste bună. Or, omul zilelor noastre care primește atâtea vești, atâtea informații, de multe ori nu mai poate să înțeleagă ce este o veste bună. Pentru a înțelege importanța acestei vești, poate ar fi bine să ne gândim la viața oamenilor de dinainte de Noul Testament, la drepții Vechiului Testament și la toți cei adormiți înainte de venirea lui Hristos care din cauza păcatului strămoșesc mergeau în Șeol, în locuința morților, în iad, indiferent de faptele lor, pentru că odată cu păcatul propopărinților noștri, porțile Raiului s-au închis, iar numai prin venirea lui Hristos și învierea Sa aceste porți s-au deschis. Am înțelege bucuria acestei sărbători dacă am citi Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel, cap. 7 unde spune așa: „Om nenorocit ce sunt! Cine mă va izbăvi de trupul morții acesteia? Că nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu îl voiesc, pe acela îl săvârșesc!” Iată cum omul era într-o stare de neputință înainte de venirea lui Hristos. Omul voia să facă binele, dar nu putea, pentru că păcatul a slăbit facultățile sufletului.

Toată omenirea aștepta pe Mântuitorul. Iar venirea Sa trebuia pregătită. Trebuia ca în istorie să fie o persoană în care deși păcatul era prezent în potență, să nu fi avut roade. Adică trebuia o persoană aleasă prin care să vină Fiul lui Dumnezeu. Această persoană este Fecioara Maria, tânăra din Nazaret care a primit vestea Arhanghelului Gavriil. Urmează dialogul dintre Fecioara Maria și Arhanghelul Gavriil. Dialog care nu este neapărat între un înger și o persoană umană, ci este între Dumnezeu și omenire. Sfântul Grigorie Palama spune că Fecioara Maria reprezintă întreaga omenire aici, pentru că ea a fost aleasa cerului și aleasa lui Dumnezeu pentru ca prin ea să vină Mântuitorul lumii. Vedem astfel că Fecioara Maria nu se înspăimântă. Este doar mirată. Nu se înspăimântă pentru că avea o viață sfântă. Nu se înspăimântă pentru că avea acea libertate adevărată de a face voia lui Dumnezeu. Singura ei nedumerire era cum va veni Iisus de vreme ce nu știe de bărbat. Cuvintele Arhanghelului îi spun: „ Duhul Sfânt se va pogorî peste tine și puterea Celui preaînalt te va umbri; pentru aceasta și Sfântul care se va naște din tine, se va chema Fiul lui Dumnezeu.”, cuvinte la care Fecioara Maria dă răspunsul cel bun: „ iată roaba Domnului; fie mie după cuvântul tău”. Sfinții Părinți ne spun că acest dialog a fost ascultat cu sufletul la gură de îngeri și de lumea Vechiului Testament. Dumnezeu voia să coboare pe pământ, dar trebuie ca Fecioara Maria să își dea acceptul. Am spune noi, oare putea refuza această cinste? Dacă am privi strict din punct de vedere al libertății pe care o avem, am spune „da!”, dar dacă am privi libertatea ca o robie a lui Dumnezeu, ca o apropiere și o trăire cu Dumnezeu, Fecioara Maria nu putea să dea alt răspuns decât acesta al ascultării și al smereniei.

De aceea praznicul de astăzi este important. Este începutul mântuirii. Ca orice lucru, trebuie să aibă un început. De aceea această sărbătoare întotdeauna o prăznuim în Postul Mare, pentru că este vremea pocăinței. Dar ne aducem aminte că această pocăință trebuie să ne ducă la lumina învierii și tocmai de aceea se leagă această sărbătoare de Duminica de azi în care prăznuim pe Cuvioasa Maria Egipteanca. Aceasta și-a trăit viața în desfrânare, hotărând ca să își schimbe viața și își petrece viața până la 47 de ani în Pustiul Iordan în post, rugăciune și lacrimi pentru păcatele sale, pentru ca spre sfârșitul vieții sale Dumnezeu să o învrednicească de multe daruri, pe lângă sfințenie. Iată așadar că Biserica ne încurajează să ne pocăim, pentru că indiferent de starea noastră, Dumnezeu ne primește. Taina mărturisirii păcatelor este taina care deschide cerul, care aduce bucurie, este taina care continuă începutul mântuirii. Hristos vine, se răstignește și învie pentru noi, dar noi suntem datori să lucrăm mântuirea noastră.
Astfel, pentru a înțelege faptul că pocăința aduce bucurie, precum zice Sf. Ap Luca care spune „multă bucurie se face în cer pentru un păcătos care se întoarce la Dumnezeu” (Lc. 15, 7, aș dori să medităm la o istorioară care ne prezintă rodul pocăinței în fața lui Dumnezeu.

Se spune că Dumnezeu a trimis pe îngerul Său pe pământ să Îi aducă din această lume cea mai valoroasă faptă a omului. Așa se face că îngerul a mers pe un câmp de luptă unde a văzut un erou care se jertfea pentru țară. A luat îngerul o picătură de sânge și a dus-o lui Dumnezeu, iar Dumnezeu a zis „într-adevăr, este mare această jertfă, dar te rog să mai cauți!”. Astfel, îngerul a mers într-un spital unde o soră de caritate îngrijea de oamenii bolnavi de boli molipsitoare. Ea s-a îmbolnăvit iar în cele din urmă a murit. Îngerul a luat ultima ei suflare de viață și a dus-o în fața lui Dumnezeu, iar Dumnezeu a răspuns „Într-adevăr, o voi primi în împărăția Mea, pentru că nu este dragoste mai mare ca aceasta ca omul să își dea viața pentru semenii săi, dar te rog, mai caută!” Îngerul s-a mâhnit pentru că nu înțelegea ce vrea Dumnezeu de la el, iar în mâhnirea sa a văzut la ceas de seară un om care se pregătea să tâlhărească o casă. Omul s-a uitat pe geam și a văzut o mamă care își legăna copilul și spunea rugăciuni pentru el. În acel moment, omul și-a adus aminte de mama lui și și-a venit în sine, s-a tulburat și a văzut păcătoșenia sa. A început să plângă, părându-i rău de păcatele lui. Atunci îngerul a luat o lacrimă și a dus-o în fața lui Dumnezeu. Atunci răspunsul a fost „într-adevăr, aceasta este cea mai mare faptă pe care poate să o facă omul. Lacrima pocăinței, pentru că ea deschide împărăția cerului”.

Așadar, bucurându-ne de faptul că astăzi este începutul mântuirii noastre, să cugetăm cu frică și cu cutremur la mântuirea noastră, aducându-ne aminte că lacrima pocăinței poate să deschidă și pentru noi porțile cerului, Amin!

18.03.2018 Duminica a 4-a din Postul Mare (a Sf. Ioan Scararul)

Azi, 18 Martie 2018, Biserica Ortodoxă Română face pomenirea Sf. Chiril, episcopul Ierusalimului, Sf. Mc. Trofim și Evcarpion. De asemenea, în această Duminică, a patra după Rusalii, facem pomenirea Sfântului Ioan Scărarul și a vindecării fiului lunatic.

La biserica noastră slujba Sfintei Liturghii a fost săvârșită de Preacucernicul Părinte Ionuț Pop, Preacucernicul Părinte Diacon Ioan Torcoș, diacon chiriarhal și secretar eparhial al Episcopiei Sălajului, Preacucernicul Părinte Petru Brisc și Părintele Diacon Bogdan Fluieraș. În cadrul sfintei slujbe, pericopa evanghelică a fost citită de Părintele Diacon Ioan Torcoș, iar cuvântul de învățătură a fost rostit de Părintele Ionuț Pop.

EVANGHELIA ZILEI:
„În vremea aceea a venit un om la Iisus și, îngenunchind înaintea Lui, I-a zis: Învățătorule, am adus la Tine pe fiul meu care are un duh mut. Și, oriunde-l apucă, îl zdrobește; și face spume la gură și scrâșnește din dinți și înțepenește. Și am rugat pe ucenicii Tăi să-l scoată, dar n-au putut. Atunci El, răspunzând lor, a zis: o, neam necredincios, până când voi fi cu voi? Până când vă voi răbda pe voi? Aduceți-l la Mine! Și l-au adus la Dânsul. Dar duhul, văzându-L pe Iisus, îndată l-a scuturat pe copil și acesta, căzând la pământ, se tăvălea și spumega. Și l-a întrebat pe tatăl copilului: câtă vreme este de când i-a venit aceasta? Iar el a răspuns: din copilărie; și de multe ori l-a aruncat și în foc și în apă, ca să-l piardă; și de poți ceva, ajută-ne nouă, fie-ți milă de noi! Iar Iisus i-a zis: de poți crede, toate sunt cu putință pentru cel credincios. Atunci tatăl copilului a strigat cu lacrimi și I-a zis: cred, Doamne, ajută necredinței mele. Văzând că dă năvală poporul, Iisus a certat duhul cel necurat, zicându-i: duh mut și surd, Eu îți poruncesc: ieși afară din copil și să nu mai intri în el. Atunci duhul, răcnind și scuturându-l cu putere, a ieșit afară, iar copilul a rămas ca mort, încât mulți ziceau că a murit. Dar Iisus, apucându-l de mână, l-a ridicat, iar el s-a sculat în picioare. După ce a intrat Iisus în casă, ucenicii Săi L-au întrebat deoparte: pentru ce noi n-am putut să-l izgonim? Iar Dânsul le-a zis: acest neam de diavoli, cu nimic nu poate fi izgonit, decât numai cu rugăciune și cu post. Ieșind apoi de acolo, treceau ei prin Galileea, iar Iisus nu voia să știe nimeni. Căci învăța pe ucenicii Săi și le spunea că Fiul Omului se va da în mâinile oamenilor și-L vor omorî; iar după ce-L vor omorî, a treia zi va învia. Dar ei nu înțelegeau cuvântul și se temeau să-L întrebe.” Ev. Marcu 9, 17-32

„În vremea aceea după Iisus au mers noroade multe din Galileea, din Decapole, din Ierusalim, din Iudeea și de dincolo de Iordan.
Iisus, văzând mulțimile, s-a suit în munte, a șezut jos și ucenicii Săi au venit lângă Dânsul; iar El, deschizând gura Sa, îi învăța zicând: fericiți cei săraci cu duhul, căci a lor este împărăția cerurilor. Fericiți cei ce plâng, căci aceia se vor mângâia. Fericiți cei blânzi, căci aceia vor moșteni pământul. Fericiți cei ce flămânzesc și însetoșează de dreptate, căci aceia se vor sătura. Fericiți cei milostivi, căci aceia se vor milui. Fericiți cei curați cu inima, căci aceia vor vedea pe Dumnezeu. Fericiți făcătorii de pace, căci aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema. Fericiți cei prigoniți pentru dreptate, căci a lor este împărăția cerurilor. Fericiți veți fi voi când, din pricina Mea, vă vor ocărâ și vă vor prigoni și, mințind, vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră. Bucurați-vă și vă veseliți, căci plata voastră multă este în ceruri.” Ev. Matei 4, 25; 5, 1-12

În cuvântul de învățătură Părintele Ionuț a vorbit despre credință.
Această perioadă a Postului o putem împărți în două: prima parte care s-a încheiat în această săptămână a Crucii, iar a doua parte este până la finele Postului, culminând cu învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, cel mai important eveniment din istoria lumii.

Astăzi devenim pelerini împreună cu Hristos pe acest drum lung, obositor, dar și curățitor și frumos al Postului Mare. Am auzit în prima Duminică în Evanghelia de la Matei cum Hristos Și-a ales ucenicii. Cea de a doua Duminică ne-a arătat pe Hristos Care a vindecat paraliticul în patria Sa, Capernaum și ne aducem aminte ideile importante: întrajutorarea semenului și mântuirea omului prin care primește identitate atât pe pământ, cât și în cer. Duminica trecută am stat la umbra Crucii lui Hristos. Am văzut ce înseamnă Cruce. Am văzut că pentru unii este nebunie, dar pentru noi este puterea lui Dumnezeu. Am văzut foloasele și însușirile Crucii prin mântuirea subiectivă și cea obiectivă a neamului omenesc, iar astăzi suntem în Duminica a patra din Postul Mare.
Vedem astăzi o nouă minune. Vedem un tată aflat în suferință. Am văzut părinți care și-au condus copiii pe ultimul drum, sfâșiați de durere, de chin, pentru că nu puteau să aline povara durerii copilului lor. Am văzut greutatea crucii omului. Nu se poate justifica sau explica acea durere pe care poate să o simtă un părinte când își vede copilul sfâșiat de durere, pentru că este viață din viața lui. Cunoaștem textul Evangheliei. Este vorba de credință. Dar este important și dialogul dintre tată și Mântuitorul Iisus Hristos. Tatăl spune „Învățătorule, de poți face ceva, ajută-ne! Fie-Ți milă de noi!”, iar Hristos a spus: „de poți crede, toate sunt cu putință pentru cel credincios. Atunci tatăl copilului a strigat cu lacrimi și I-a zis: cred, Doamne, ajută necredinței mele.!” Aceste cuvinte concretizează întreaga Evanghelie. Hristos nu a vindecat pe acest tânăr pentru credința tatălui, pentru că vedem cum ucenicii nu au putut să vindece copilul și i-a mustrat, însă acest dialog conține niște cuvinte cheie. De la „învățătorule”, Hristos devine „cred, Doamne!”. Nu mai este învățător, mai-marele sinagogii, ci devine „Domn” și cere îndurare și vindecare pentru copilul său de la Dumnezeu.

Cu toții suntem credincioși pentru că venim Duminica la biserică și ne facem datoria de credincioși, dar această calitate de credincios se vădește în fața lui Dumnezeu peste săptămână. Atunci punem în aplicare ce am învățat Duminica la biserică, iar în această perioadă Dumnezeu cere de la noi post și rugăciune. Vedem cum le spune Hristos ucenicilor: „acest neam de diavoli iese doar cu rugăciune și cu post!”, dar oare ucenicii nu au postit și nu s-au rugat? Cu siguranță că au postit și s-au rugat, însă nu au avut credință suficientă. Preafericitul Părinte Daniel spune că „prin rugăciune și post credința nu rămâne doar o convingere intelectuală sau o speranță vagă, ci devine o stare esențială, o legătură vie a omului cu Dumnezeu” și revin, care se vede în timpul săptămânii prin activitatea de zi cu zi. Prin post și rugăciune facem fapte bune și astfel ne întărim credința, o credință fundamentată pe ceea ce primim de la Dumnezeu.
Tatăl din Evanghelie a fost încercat în această viață. Cu siguranță el a mers pe la mulți doctori să își vindece copilul care nu doar a fost ispitit de diavol, ci a încercat să îl omoare. Ne spune Evanghelia că a încercat să îl arunce în foc și în apă. Iată ce se întâmplă când lăsăm diavolul să intre în viața noastră. De aceea este important să ne înarmăm cu Crucea lui Hristos, cu postul, cu rugăciunea, pentru a ne întări credința și pentru a fi alături de Dumnezeu și pentru a nu fi biruiți de diavol. Hristos, azi, a încercat credința tatălui, după care a vindecat copilul. Evanghelia de astăzi ne prezintă 3 minuni, nu doar una: prima este convertirea tatălui. Hristos devine din Învățător - Domn. A doua minune este vindecarea fiului. Învățăm că Dumnezeu ne așteaptă întoarcerea la El pentru că ne iubește. A treia minune este întărirea credinței Apostolilor care dacă aveau credință puternică puteau să săvârșească minuni, însă din lipsa credinței lor ajung să fie mustrați de Hristos. Mai mult, ei Îl aveau de față pe Hristos, Fiul lui Dumnezeu. După această minune credința lor s-a întărit.

Închei cu credința. Apostolul Pavel ne spune în Epistola către Evrei faptul că „credința este încredințarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute.” (Evr. 11, 1). Părintele George Remete și Părintele Dumitru Stăniloae spun că prin credință noi Îl cunoaștem pe Dumnezeu. Astfel, ajungem la dialog, la întâlnire cu Dumnezeu și astfel Îl cunoaștem pe Adevăratul Dumnezeu.

Evanghelia se încheie cu prevestirea patimilor și a învierii Sale. Ne apropiem încet de această etapă. Și parcă totul începe cu Sâmbăta lui Lazăr unde ne este explicat ceea ce urmează a se întâmpla în Săptămâna Patimilor, pentru a ajunge la bucuria cea mare a învierii.

Fie ca Evanghelia de astăzi să se adauge celorlalte din această perioadă și să ne întărim în credință, în post, în rugăciune și să nu uităm să zicem și noi în fiecare zi la fel ca Mântuitorul la mormântul lui Lazăr: „Îți mulțumesc, Doamne, pentru că M-ai ascultat” Amin!

11.03.2018 Duminica a 3-a din Postul Mare (a Sfintei Cruci)

Azi, 11 Martie 2018, Biserica Ortodoxă Română face pomenirea Sf. Ier. Sofronie, patriarhul Ierusalimului, Sf. Mc. Trofin și Talul, Sf. Sfințit Mc. Pionie. De asemenea, în această Duminică marcăm încheierea săptămânii a treia din Sfântul și Marele Post, zi pe care o închinăm Cinstitei și de viață-făcătoarei Cruci. În această zi este dezlegare la untdelemn și vin.
La biserica Sf. Ier. Nicolae și Sf. Ap. Toma slujba Sfintei Liturghii a fost săvârșită de Preacucernicul Părinte Ionuț Pop, Preacucernicul Părinte Petru Brisc și Preacucernicul Părinte Diacon Bogdan Fluieraș. În cadrul acesteia, pericopa evanghelică a fost citită de Părintele Diacon Bogdan Fluieraș, iar cuvântul de învățătură a fost rostit de Părintele Petru Brisc.

EVANGHELIA ZILEI:
„Zis-a Domnul: cel ce voiește să vină după Mine să se lepede de sine, să-și ia crucea sa și să-Mi urmeze Mie. Căci cine va voi să-și mântuiască sufletul său îl va pierde; iar cine-și va pierde sufletul său pentru Mine și pentru Evanghelie, acela îl va mântui. Și ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă, dacă-și pierde sufletul său? Sau ce-ar putea să dea omul în schimb pentru sufletul său? Iar de cel ce se va rușina de Mine și de cuvintele Mele în acest neam desfrânat și păcătos, și Fiul Omului se va rușina de el când va veni în slava Tatălui Său, cu sfinții îngeri.
Apoi a zis către ei: adevărat vă spun vouă că sunt unii din cei ce stau aici care nu vor gusta moarte, până ce nu vor vedea împărăția lui Dumnezeu venind cu putere.” Ev. Marcu 8, 34-38; 9, 1

În cuvântul de învățătură Părintele Petru Brisc a vorbit despre însemnătatea crucii spirituale pe care o are fiecare om și care îl duce pe om la asemănarea cu Hristos.
Biserica, în înțelepciunea ei, ne spune azi, în mijlocul Postului, să ne odihnim. Cum? La umbra Crucii. De aceea avem în mijlocul nostru Crucea. Să primim putere și să nu uităm ținta noastră care este bucuria învierii. În spatele Crucii deja vedem lumina învierii și primim putere pentru a parcurge perioada ce a mai rămas spre înviere. Astfel, Biserica ne aduce acest Lemn de viață dătător: Sfânta Cruce. Deși ea a însemnat în trecut zbuciumul lui Hristos, azi reprezintă altceva. Sfântul Apostol Pavel ne spune în 1 Cor. 1, 18: „Cuvântul crucii pentru noi este puterea lui Dumnezeu”. De aceea nu este altă odihnă mai bună decât aici, la umbra Crucii. De aceea nu ne putem numi creștini fără o cruce. Pentru că Hristos a fost răstignit pe Cruce. A sfințit-o prin dumnezeiescul Său sânge. Ea a fost prefigurată încă din Vechiul Testament și ea rămâne pentru noi puterea lui Dumnezeu.

Aș spune eu, iubiților, fie că cinstim sau nu cinstim crucea, ceea ce am auzit astăzi din cuvintele Evangheliei: că toți ne lovim de cruce. „cel ce voiește să vină după Mine să se lepede de sine, să-și ia crucea sa și să-Mi urmeze Mie”, deci crucea are și acest sens spiritual de purtare a vieții. Nu doar necazul este o cruce, ci viața în sine. Orice dar de la Dumnezeu are o cruce, pentru că există o responsabilitate în spatele darului, iar dacă viața este cel mai de preț dar, cu acesta vine și o responsabilitate pe măsură. Asta înseamnă că trebuie să avem o viață responsabilă. Nu înseamnă să fim pasiv. Ce înseamnă oare să avem curaj? Înseamnă să avem demnitate, să înfruntăm nedreptatea și păcatul, să ne îndreptăm spre Dumnezeu. A ne asuma crucea nu înseamnă doar a ne accepta suferința, ci și a ne trăi responsabil viața. În poporul nostru este vorba că la naștere fiecare copil primește o cruce. Odată cu creșterea copilului crește și responsabilitatea vieții. Astfel ne regăsim la mijlocul postului în momentul în care e timpul de odihnă la umbra Crucii lui Hristos.

Crucea este un semn de biruință. Însemnându-ne cu semnul Sfintei Cruci, primim și noi această biruință. Privind la Cruce, privim la dragostea lui Dumnezeu privind spre noi. Sfântul Atanasie cel Mare explică de ce a trebuit să moară Hristos pe Cruce și nu a ales alt mod: „Hristos moare pe Cruce pentru ca îndreptarea Sa verticală să ne arate că el vrea să unească cerul cu pământul, vrea să unească pe om cu Dumnezeu prin jertfa Sa, iar întinderea brațelor lui Hristos pe Cruce înseamnă că Hristos ne îmbrățișează pe toți”. De aceea omul, când privește la Cruce, se liniștește. Pentru că îmbrățișează dragostea jertfită a lui Hristos. Dragoste care nu a mai fost egalată. Dragoste despre care nu aflăm la alte religii. Dragostea care se jertfește pentru noi. Și de aici primim putere. Pentru că dacă Hristos nu ar purta crucea împreună cu noi, nu am putea să ne purtăm singuri crucea vieții. Dacă ne amintim de drumul Golgotei, Hristos a căzut sub Cruce așa cum și noi cădem, simbolic, de multe ori. Și cine la ajutat pe Mântuitorul? Un om simplu, Simion din Cirena. Astfel, după învierea lui Hristos, omul nu-și mai portă singur crucea pentru că Hristos vine și prinde de capătul celălalt al crucii noastre.
Așadar, cum să nu spunem ca în Acatistul Sfintei Cruci: „ Bucură-te Cinstită Cruce, păzitoare a creștinilor”? Cum să nu ne purtăm crucea vieții cu demnitate? Pentru că în final aș dori să vorbesc despre crucea vieții noastre. Suntem tentați să tăiem din crucea vieții noastre, să lăsăm deoparte din greutatea vieții, așa cum poetul creștin Costache Ioanid prezintă în poemul „Să nu tai din cruce” unde este prezentat un om frământat de crucea vieții sale. În frământarea lui are un vis, iar în acel vis își duce crucea pe un drum greu și vede și pe alți oameni care își purtau crucea. La un moment dat aude o voce care spune „mai taie din cruce” și el ascultă acel glas. Văzând că a devenit mai ușoară, prinde curaj și mai taie din nou din ea. Și ce se întâmplă. La un moment dat ajunge în fața împărăției cerurilor iar în fața porții era o prăpastie și se gândea cum să treacă acea prăpastie. Atunci vede cum ceilalți oameni își folosesc crucea pe care au purtat-o ca punte pentru a trece în împărăția cerurilor, iar el nu a putut să o folosească din cauză că a tăiat-o. Este un poem profund despre purtarea crucii. Adică intrarea în împărăția cerurilor depinde de responsabilitatea, curajul și demnitatea pe care o arătăm în viață, purtându-ne crucea vieții.

Așadar întotdeauna să ne aplecăm la umbra Crucii pentru a primi putere ca să ne putem purta crucea vieții ca să ne-o putem face punte de intrare în împărăția lui Dumnezeu, Amin!

04.03.2018 Duminica a 2-a din Postul Mare

Azi, 4 Martie 2018, Biserica Ortodoxă Română face pomenirea Sf. Cuv. Gherasim de la Iordan, Sf. Mc. Pavel și Iuliana, sora sa. De asemenea, în această Duminică facem pomenirea Sfântului Grigorie Palama și a vindecării slăbănogului din Capernaum. Această Duminică marchează finalul săptămânii a doua din Postul Mare.
La biserica noastră slujba Sfintei Liturghii a fost săvârșită de Preacucernicul Părinte Ionuț Pop, Preacucernicul Părinte Diacon Ioan Torcoș, diacon chiriarhal și secretar eparhial al Episcopiei Sălajului, Preacucernicul Părinte Petru Brisc, Preacucernicul Părinte Cristian Porumb alături de care a slujit Părintele Diacon Bogdan Fluieraș. În cadrul sfintei slujbe, pericopa evanghelică a fost citită de Părintele Diacon Bogdan Fluieraș, iar cuvântul de învățătură a fost rostit de Părintele Ionuț Pop.

EVANGHELIA ZILEI:
„În vremea aceea, a intrat iarăși Iisus în Capernaum după câteva zile și s-a auzit că este în casă. Și îndată s-au adunat așa de mulți, că nu mai puteau încăpea nici pe locul dinaintea ușii, iar Dânsul le grăia cuvântul lui Dumnezeu. Și au venit la Dânsul aducând un slăbănog, pe care îl purtau patru inși. Dar, neputând ei să se apropie de Dânsul din pricina mulțimii, au desfăcut acoperișul casei unde era Iisus și prin spărtură au coborât patul în care zăcea slăbănogul. Atunci, văzând credința lor, Iisus a zis slăbănogului: fiule, iartă-se ție păcatele tale. Dar unii dintre cărturarii care erau acolo de față cugetau în inimile lor: de ce grăiește Acesta astfel de blasfemii? Cine poate să ierte păcatele, decât numai singur Dumnezeu. Însă Iisus, cunoscând îndată cu duhul Său că așa gândeau ei în sinea lor, le-a zis: de ce cugetați acestea în inimile voastre? Ce este mai lesne: a zice slăbănogului: iartî-se păcatele tale, sau a zice: scoală-te, ia-ți patul tău și umblă? Dar ca să știți că Fiul Omului are putere pe pământ să ierte păcatele, a zis slăbănogului: ție îți poruncesc: scoală-te ia-ți patul tău și mergi la casa ta. Și s-a sculat îndată și, luându-și patul, a ieșit afară înaintea tuturor, încât erau toți uimiți și preamăreau pe Dumnezeu, zicând: niciodată n-am văzut așa ceva.” Ev. Marcu 2, 1-12

În cuvântul de învățătură Părintele Ionuț Pop a explicat pericopa evanghelică, accentuând importanța credinței în Dumnezeu care înainte de a ne vindeca boala îndepărtează cauza bolii, anume păcatul.
După tradiția și canoanele noastre ne aflăm în perioada Postului Mare, în a doua săptămână. Vreme de reculegere, de curățire și mai ales de rugăciune. După anul calendaristic și după anotimp, iată că iarna nu se lasă iar primăvara nu își intră în drepturi. În această Duminică îl sărbătorim pe Sfântul Grigorie Palama, sărbătoare consemnată în anul 1368 când acest sfânt al Bisericii noastre a fost canonizat pentru trăirea și viața sa. Acesta trăiește între 1256 și 1359. Știm despre el că s-a nevoit pe Muntele Athos, a ajuns arhiepiscop al Tesalonicului și ne-a rămas de la acest sfânt numeroase tratate teologice de mare valoare. Pe lângă aceasta am auzit la Sfânta Liturghie cum Hristos vine din nou în Capernaum, un loc preferat de acesta. De data aceasta Îl găsim într-o casă unde era lume multă. Aici erau prezenți și cei curioși, probabil și cei bolnavi, dar între ei și cărturarii și fariseii pentru a-L prinde pe Hristos în vorbă, să Îl conteste în învățătură și ca să Îl combată în învățătură. Evanghelistul Marcu ne spune că lui Hristos I se aduce un bolnav paralitic care este coborât prin acoperiș. Ne amintim că acolo acoperișul era plat și exista o ușă prin care evreii ieșeau în răcoarea serii pentru a se ruga. Prin acea ușă bolnavul este coborât de patru tineri. Aici apare momentul important. Zice Evanghelia „Hristos, văzând credința lor, i-a zis acestuia „Fiule, iertate îți sunt păcatele!”, moment în care fariseii au clevetit și au zis „cine este Acesta ca să ierte păcatele? Pentru că numai Dumnezeu singur poate să ierte păcatele!” Iată cum Hristos Își arată Dumnezeirea față de toți, prin aceste cuvinte. Și Hristos continuă să demonstreze că nu este un om obișnuit prin dialogul său cu mulțimea. Hristos cunoaște gândurile fariseilor și spune „ce este mai ușor a spune? Iertate îți sunt păcatele sau ia-ți patul tău și mergi la casa ta?”. Să reținem faptul că Hristos iartă întâi păcatele. Noi ne axăm de cele mai multe ori pe efect, pe boală, iar nu pe cauză, pe păcat. De ce suntem bolnavi? Pentru că am păcătuit! Pierdem cauza! Iată de ce este necesară spovedania, este necesară îndreptarea pentru a primi iertarea de păcate. Dumnezeu ne iartă o dată, de două ori, de mai multe ori, dar e important ca și noi să ne dorim îndreptarea și să ne prezentăm în fața scaunului de spovedanie cu gândul de îndreptare.
În dialogul cu bolnavul, Hristos rostește niște cuvinte care pe cât sunt de vechi, pe atât de uzuale în viața noastră. Mântuitorul îi spune „ridică-te! Ia-ți patul tău și mergi la casa ta!”. Aș dori să înțelegem caracterul duhovnicesc al acestor verbe folosite de Mântuitorul. Slăbănogul aude „ridică-te!”, ceea ce ne cere și nouă: să ne ridicăm din patima păcatului și să conștientizăm starea în care ne aflăm. Noi nu suntem slăbănogi ca cel din Evanghelie, dar suntem plini de păcate, ale noastre sau ale neamului nostru. Orice boală și orice neputință are în spate un păcat, motiv pentru care trebuie să eliminăm cauza, apoi să vorbim de efect. Al doilea verb este „ia-ți patul!”, adică să ne luăm suferința, greutatea noastră pe care Hristos le ia prin spovedanie. De astăzi scăpăm de ele, dar trebuie să ne gândim la ele, să priveghem și să nu mai cădem în patimi și în păcate. Apoi urmează partea cea mai frumoasă: „mergi la casa ta!”. Orice om când se depărtează de casă, de liniștea și bucuria familiei, devenim străini. Noi, când ne îndepărtăm de Dumnezeu, ne îndepărtăm de casa noastră cea veșnică. Noi am fost creați pentru veșnicie, motiv pentru care trebuie să ne întoarcem întotdeauna acasă, la Tatăl nostru cel ceresc. Aici, pe pământ, sufletul omului este cel mai important. El este nemuritor. Chiar dacă aici pe pământ suntem înconjurați de materie, tot sufletul rămâne pe primul loc. Când primim o floare, ne bucurăm, dar parcă vorba bună, urarea care o însoțește este cea care face să ne dea lacrimile. Dacă lovim ochiul, el va lăcrima, însă sufletul este cel care face să izbucnească acest plâns.
O ultimă parte a Evangheliei ne oferă o învățătură importantă: „văzând credința LOR, a zis „Fiule, iertate îți sunt păcatele tale!”. Iată importanța credinței. Nu știm dacă și omul bolnav era credincios, dar știm că cei patru oameni care l-au adus pe bolnav au îndeplinit activitatea de misionari ai lui Hristos. Iată cum primim un exemplu de slujitori ai lui Dumnezeu. Iată cum cei apropiați se pot mântui prin rugăciunea noastră! Soțul prin rugăciunea soției, copiii prin rugăciunea părinților și invers. Iată ce ne îndeamnă Hristos: să promovăm rugăciunea pentru celălalt, să aducem pe celălalt la biserică, la întâlnirea cu Dumnezeu. Unde este bucuria și liniștea, dacă ea nu pornește din Biserică. De aceea, credința noastră este cea care este temelie a rugăciunii, a postului, a curățirii și a dreptății pentru viața cea veșnică. Hristos se bucură când vede dorința noastră de pocăință și de îndreptare. Să rugăm pe Hristos și pe Maica Domnului să ne ofere sănătate sufletească și trupească, să ne câștigăm mântuirea atât în sânul familiei, cât și împreună cu cei dragi în Biserica lui Hristos, Amin!

25.02.2018 Duminica I din Postul Mare

Astăzi, 25 Februarie 2018, Biserica Ortodoxă Română face pomenirea Sf. Tarasie, patriarhul Constantinopolului, Sf. Mc. Alexandru și Ipatie. Tot în această zi prăznuim prima Duminică din Postul Mare, numită a Ortodoxiei, ocazie prielnică pentru strângerea de fonduri utilizate în activitățile sociale și filantropice ale Bisericii Ortodoxe Române de-a lungul anului.
La biserica Sfântului Ierarh Nicolae și a Sfântului Apostol Toma slujba Sfintei Liturghii a fost săvârșită de Preacucernicul Părinte Ionuț Pop, Preacucernicul Părinte Petru Brisc și Preacucernicul Părinte Diacon Bogdan Fluieraș. În cadrul acesteia pericopa evanghelică a fost citită de Părintele Diacon Bogdan Fluieraș, iar în loc de predică s-a citit pastorala Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române cu ocazia Duminicii Ortodoxiei.

EVANGHELIA ZILEI:
„În vremea aceea a vrut Iisus să meargă în Galileea și a găsit pe Filip și i-a zis: vino după Mine. Și Filip era din Betsaida din orașul lui Andrei și al lui Petru. Filip a găsit pe Natanael și i-a zis: am găsit pe Acela despre care a scris Moise în lege și au scris proorocii, pe Iisus, fiul lui Iosif din Nazaret. Iar Natanael i-a zis: din Nazaret poate să fie ceva bun? Și Filip i-a răspuns: vino și vezi. Iisus a văzut pe Natanael venind către Dânsul și a zis despre el: iată cu adevărat israelitean în care nu este vicleșug! Natanael L-a întrebat: de unde mă cunoști? Iar Iisus, răspunzând, i-a zis: mai înainte ca Filip să te cheme, te-am văzut când erai sub smochin. Răspuns-a Natanael și I-a zis: Rabi, Tu ești Fiul lui Dumnezeu, Tu ești împăratul lui Israel. Răspuns-a Iisus și i-a zis: pentru că ți-am spus că te-am văzut sub smochin, crezi? Mai mari decât acestea vei vedea. Apoi i-a zis: adevărat, adevărat vă spun că de acum veți vedea cerul deschizându-se și pe îngerii lui Dumnezeu suindu-se și pogorându-se peste Fiul Omului.” Ev. Ioan 1, 43-51

În Duminica Ortodoxiei, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a transmis o scrisoare pastorală clerului și credincioșilor:
Preacuviosului cin monahal, Preacucernicului cler și Preaiubiților credincioși din cuprinsul Patriarhiei Române,
Har, bucurie și pace de la Dumnezeu Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, iar de la noi părintești binecuvântări!
Preacuvioși și Preacucernici Părinți,
Iubiți credincioși și credincioase,
Prima Duminică a Postului Sfintelor Paști este dedicată biruinței credinței ortodoxe asupra ereziilor. Sfinții Părinți care s-au reunit în Sinoadele Ecumenice din secolele IV-VIII au statornicit dreapta învățătură despre dumnezeirea Fiului și a Sfântului Duh, precum și despre adevărata cinstire ce se cuvine sfintelor icoane.
Instituită de către Sinodul de la Constantinopol din 11 martie 843, această sărbătoare a fost închinată biruinței dreptei credințe asupra celor care luptau împotriva cinstirii icoanelor, a Sfintei Cruci și a sfintelor moaște, fiind totodată și sărbătoare a biruinței dreptei credințe asupra tuturor ereziilor sau învățăturilor greșite, în general.

Duminica Ortodoxiei amintește despre biruința ortodocșilor împotriva ereticilor, culminând cu restabilirea cinstirii sfintelor icoane. Așadar, hotărârea ca prima Duminică din Postul Sfintelor Paști să fie numită Duminica Ortodoxiei a fost luată în anul 843, la Sinodul de la Constantinopol, dar ea a fost pregătită de Sinodul al VII-lea Ecumenic de la Niceea din anul 787, când Sfinții Părinți au proclamat cinstirea sfintelor icoane, ca manifestare a credinței ortodoxe.

Mai puțin cunoscut este faptul că această sărbătoare a Duminicii Ortodoxiei s-a suprapus peste vechea comemorare a profeților Moise, Aaron și Samuel, atestată cu un secol înainte, în timpul patriarhului Gherman al Constantinopolului († 740). Postul Mare era odinioară plin de comemorări biblice: în Săptămâna a 2-a era comemorat Dreptul Noe, în Săptămâna a 4-a jertfa lui Isaac și în Săptămâna a 5-a Patriarhul Isaac însuși.

Sărbătoarea prorocilor se potrivea cu prima Săptămână a Postului Mare și cu atmosfera vechi-testamentară a lecturilor citite la sfintele slujbe. Această sărbătoare închinată prorocilor nu a fost suprimată, ea rămânând legată de praznicul Duminicii Ortodoxiei, justificarea aflându-se în faptul că profeții au anticipat și au vestit Întruparea Cuvântului pe care o mărturisesc sfintele icoane.

În această privință în slujba Vecerniei de la Duminica Ortodoxiei se spune: Strălucit-a harul adevărului: cele ce s-au însemnat de demult umbros, acum s-au săvârșit arătat. Căci iată Biserica se îmbracă cu chipul cel după trup al lui Hristos, ca și cu o podoabă mai presus de lume, chipul cortului mărturiei cel mai dinainte însemnându-l și credința cea dreaptă cinstind. Sfântul Ioan Damaschin († 749) arăta deja, în Tratatele sale despre icoane, analogia ce există între sfintele icoane și vedeniile prorocilor.

Aceștia n-au privit vedeniile sfinte cu ochii trupești, ci cu ochii duhovnicești ai sufletului, așa cum și apostolii au privit slava lui Hristos pe muntele Tabor, iar vedeniile profeților erau arătări ale lucrării lui Dumnezeu, nu ființa Sa. Aceste vedenii erau „imagini” anticipate a ceea ce avea să fie descoperit pe deplin prin Întruparea Cuvântului veșnic al lui Dumnezeu.

Din acest motiv, în Legea cea nouă, vedeniile profeților din Vechiul Testament au fost înlocuite de sfintele icoane, care au drept fundamentare teologică evenimentul Întrupării Fiului lui Dumnezeu, întrucât Hristos este chipul (icoana) Dumnezeului celui nevăzut (Coloseni 1, 15). Deoarece vedeniile profeților erau prefigurări ale Întrupării lui Hristos, Cel ce este „Icoana naturală a Tatălui”, prorocii pot fi sărbătoriți împreună cu cinstirea sfintelor icoane în Duminica I a Postului Mare, spune Macarios Simonopetritul în frumoasa sa lucrare despre Triod.
Prin această dublă sărbătorire a prorocilor și a sfintelor icoane, Duminica Ortodoxiei ne descoperă o lucrare minunată a lui Dumnezeu în istoria mântuirii. Căci, deși nimeni nu a văzut fața lui Dumnezeu până la Întruparea Fiului, până la asumarea de către Acesta a firii omenești, totuși profeții L-au vestit văzând duhovnicește, cu anticipație, peste timp, chipul lui Dumnezeu Întrupat, pe Iisus Hristos.

Cuvântul veșnic sau Fiul lui Dumnezeu aștepta „plinirea vremii” (Galateni 4, 4) pentru a Se arăta ca Mântuitor al lumii, iar aleșii Săi, profeții, au primit această descoperire în arvună pentru a menține în popor credința trează privind venirea lui Mesia – Hristos.

Icoana este o fereastră spre Absolut, care ne descoperă lumea transfigurată, adică lumea celor care se împărtășesc de slava harului dumnezeiesc și totodată ne dezvăluie conținutul acestei transfigurări, adică sfințenia. Reprezentarea sfinților în icoane confirmă credința Bisericii în Întruparea Cuvântului lui Dumnezeu, după cum mărturisește Sfântul Evanghelist Ioan când scrie: Și Cuvântul S-a făcut trup și S-a sălășluit între noi și am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia Născut din Tatăl, plin de har și de adevăr (Ioan 1, 14).

Iar în prima sa Epistolă sobornicească, același Sfânt Apostol mărturisește: Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noștri, ce am privit și mâinile noastre au pipăit despre Cuvântul Vieții – și Viața s-a arătat și am văzut-o și mărturisim și vă vestim Viața de veci, care era la Tatăl și s-a arătat nouă – Ce am văzut și am auzit, vă vestim și vouă, ca și voi să aveți împărtășire cu noi. Iar împărtășirea noastră este cu Tatăl și cu Fiul Său, Iisus Hristos (1 Ioan 1, 1-3).

De asemenea, Sfântul Ioan Damaschin ne întărește în adevărul legitimității reprezentării lui Dumnezeu în icoană zicând: Zugrăvesc pe Dumnezeul nevăzut, nu ca nevăzut, ci ca pe unul Care S-a făcut văzut pentru noi prin participare la trup și sânge. Nu zugrăvesc dumnezeirea nevăzută, ci zugrăvesc trupul văzut al lui Dumnezeu.

Desigur, icoana se fundamentează nu numai pe Întruparea Fiului lui Dumnezeu, ci și pe Învierea Lui. Fără Învierea lui Hristos, icoana nu ar fi o reprezentare a vieții cerești transfigurate, ci numai un tablou comemorativ. Icoana ne prezintă pe Fiul lui Dumnezeu, Cel care a luat trup omenesc, a trecut cu el prin moarte și Înviere.

În sfintele icoane, descoperim chipul lui Hristos cu aureolă, adică luminat de slava Învierii, chipul Maicii Domnului și chipurile sfinților, toate luminate de aceeași slavă necreată a Împărăției cerurilor, exprimată în nimbul de lumină din jurul capului. În sfintele icoane descoperim chipul uman restaurat, înnoit și sfințit, luminat de slava Împărăției lui Dumnezeu, ca o chemare la dobândirea asemănării cu Dumnezeu, prin strălucirea chipului slavei lui Dumnezeu pe fața sfinților.

În acest sens, citim în Sfânta Scriptură că omul a fost creat de Dumnezeu după chipul Său (cf. Facerea 1, 27). Spre deosebire de Fiul lui Dumnezeu, Care este deoființă cu Tatăl, Adam putea să dobândească asemănarea cu Dumnezeu prin har, în permanentă ascultare de Dumnezeu și împlinire a voii Lui.

Însă dorind să ajungă ca Dumnezeu, dar fără Dumnezeu, Adam a pierdut chipul de lumină, căzând în neascultare și îndepărtare de Dumnezeu, Izvorul vieții, decăzând astfel până la moarte, spirituală și trupească (cf. Romani 6, 23). De aceea, pe chipul lui Adam cel neascultător de Dumnezeu nu mai strălucea lumina dumnezeiască dăruită lui de Dumnezeu când l-a creat.

Privind la chipul lui Hristos din icoană, adică la Noul Adam, care S-a smerit și S-a făcut ascultător de Dumnezeu până la moarte (cf. Filipeni 2, 8), fiecare om simte chemarea să înnoiască propriul său chip, adică să reflecte prin viață și fapte bune iubirea și lumina lui Hristos. Privind la chipul lui Hristos și la chipurile sfinților din icoane, descoperim posibilitatea de a primi și noi harul sfințitor al lui Hristos și a-l face lucrător, prin rugăciune și iubire milostivă, prin comuniunea cu Dumnezeu și cu sfinții Săi trăită în Biserică.

Iubiți fii și fiice duhovnicești,

O astfel de înțelegere a sfintelor icoane ne ajută să privim cu speranță și bucurie taina vieții noastre și a aproapelui. Sfintele icoane ne încredințează de valoarea persoanei umane, a persoanei noastre, dar și a semenului. Hristos și sfinții ne privesc din icoane și ne îndeamnă să avem o privire curată, sinceră și binevoitoare.

Această privire curată se cuvine să o îndreptăm și spre semenul nostru care poartă pe chipul său pecetea chipului lui Dumnezeu, fiecare om fiind o persoană unică și irepetabilă, plină de mister, o ființă cu vocație de a trăi veșnic în iubirea lui Dumnezeu cel veșnic.

Acest chip al lui Dumnezeu în om poate fi întunecat din pricina păcatelor, a patimilor egoiste, a lipsei de iubire smerită și milostivă. Dar acest chip își poate redobândi strălucirea prin rugăciune și pocăință, prin participarea la viața liturgică a Bisericii, prin împărtășirea cu Sfintele Taine, prin cultivarea dragostei frățești împreună cu toți care Îl mărturisesc pe Hristos ca Mântuitor și Tămăduitor.

Fiecare creștin poate participa la împlinirea acestei lucrări duhovnicești de restaurare și sfințire a chipului său și al semenului său, după chipul luminos al lui Hristos și al sfinților Săi.

Fiecare dintre noi poate deveni Samarineanul cel milostiv care îl ajută pe cel căzut în suferințe să se ridice și îl conduce pe drumul vindecării spirituale și trupești. Să nu uităm că Părinții Bisericii văd în Samarineanul milostiv din parabolă (Luca 10, 25-37) pe Însuși Mântuitorul Iisus Hristos, Care a venit să ne ridice din boală, din păcat și din moarte.

Așadar, fiecare dintre noi poate să Îl urmeze pe Hristos și să devină aproapele celui aflat în suferință. Iar această lucrare se împlinește de la vorba cea bună și întăritoare în credință și nădejde, continuând cu ajutorarea semenului și oferind darul material necesar pentru lucrarea filantropică sau social-caritabilă a Bisericii.

Lucrarea liturgică a Bisericii la care participăm se cuvine continuată prin programe de asistență socială și filantropică, prin construirea de lăcașuri de cult și de așezăminte ale Bisericii, precum: cantine pentru săraci, cămine pentru copii, case pentru bătrâni, unități medicale pentru bolnavi și altele asemenea.

Iubiți frați și surori în Domnul,
După cum cunoașteți, Biserica Ortodoxă Română a inițiat și a amplificat în ultimii ani multe astfel de proiecte. Există deja multe așezăminte de asistență socială înființate și susținute de Biserică, prin mari sume de bani alocate, precum și cu semnificative cheltuieli de întreținere. Pentru a continua aceste programe și pentru inițierea altora, a devenit o tradiție ca, în Duminica Ortodoxiei, să se realizeze în toate bisericile din Patriarhia Română o colectă pentru susținerea Fondului Central Misionar al Bisericii noastre.

De aceea, vă îndemnăm să oferiți după posibilități ajutorul necesar lucrării Bisericii în societate. Hristos Însuși ne îndeamnă Fiți milostivi, precum și Tatăl vostru este milostiv (Luca 6, 36). Milostivirea față de cei aflați în nevoi ne aseamănă cu Dumnezeu Însuși și ne ajută să dăm un răspuns bun în fața lui Dumnezeu (cf. Matei 25).

Iar Sfântul Apostol Pavel numără între roadele Duhului Sfânt și facerea de bine, prin care se manifestă credința (Galateni 5, 22-23). Prin această enumerare, Sfântul Pavel dorește să ne încredințeze că prezența Duhului Sfânt în viața noastră are semne vizibile pentru cei din jurul nostru.

Virtuțile pe care semenii noștri le pot vedea în mod direct sunt: dragostea, bucuria, pacea, îndelungă răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credința. Facerea de bine față de cei care suferă și au nevoie de ajutorul nostru nu este, prin urmare, doar un act obișnuit de solidaritate umană. Ea este semnul prezenței Duhului în viața noastră, este dovada că suntem creștini care facem vizibilă lucrarea Duhului în lume.

Prin facerea de bine oferim altora nu numai un ajutor material, ci însăși mărturia lucrării Duhului, care face roditoare în lume, în viața oamenilor, iubirea smerită și milostivă a lui Dumnezeu.

Cu nădejdea că îndemnul nostru părintesc va fi o întărire în credință și o chemare la fapta cea bună în folosul aproapelui, ne rugăm lui Dumnezeu să vă binecuvinteze cu darurile Sale cele bogate și să vă ajute în urcușul duhovnicesc al Postului Sfintelor Paști. Totodată, Anul Centenarului Marii Uniri (1918-2018) este prilejul binevenit să dăm mărturie în lume de unitatea noastră de credință și de neam, adică poate fi prilejul întăririi comuniunii frățești a tuturor românilor în împlinirea acestei lucrări filantropice față de cei săraci și suferinzi, triști și înstrăinați.

Harul Domnului nostru Iisus Hristos și dragostea lui Dumnezeu-Tatăl și împărtășirea

18.02.2018 Duminica Lasatului secului de branza pentru Postul Mare

Azi, 18 Februarie 2018, Biserica Ortodoxă Română face pomenirea Sf. Leon, Ep. Romei; Sf. Agapit, Ep. Sinadei. Tot în această zi marcăm Lăsatul secului de brânză pentru Postul Sfintelor Paști, Duminică ce se numește a Izgonirii lui Adam din Rai.

La biserica Sf. Ier. Nicolae și a Sf. Ap. Toma din Zalău slujba Sfintei Liturghii a fost săvârșită de Preacucernicul Părinte Ionuț Pop, Preacucernicul Părinte Brisc Petru, Preacucernicul Părinte Cristian Porumb și Preacucernicul Părinte Diacon Bogdan Fluieraș. În cadrul acesteia pericopa evanghelică a fost citită de Părintele Diacon Bogdan Fluieraș, iar cuvântul de învățătură a fost rostit de Părintele Petru Brisc.
Dumnezeu să ne ajute tuturor să avem un post binecuvântat cu urcuș duhovnicesc spre marele praznic al învierii Domnului

EVANGHELIA ZILEI:
„Zis-a Domnul: dacă veți ierta oamenilor greșelile lor, și vouă Tatăl vostru cel ceresc vă va ierta greșelile voastre. Iar dacă nu veți ierta oamenilor greșelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greșelile voastre. Când postiți, nu fiți triști ca fățarnicii, căci ei își întunecă fețele lor, ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat vă spun vouă că își iau răsplata lor. Iar tu, când postești, unge-ți capul tău și fața ta o spală, ca să nu te arăți oamenilor că postești, ci Tatălui tău care este în ascuns; și Tatăl tău care vede cele ascunse îți va răsplăti ție. Nu vă adunați comori pe pământ, unde moliile și rugina le strică, și unde furii le sapă și le fură. Ci vă adunați comori în cer, unde nici moliile, nici rugina nu le strică, și unde furii nu le sapă, nici le fură. Că unde este comoara voastră, acolo va fi și inima voastră.” Ev. Matei 6,14-21

Ne aflăm la începutul Postului Mare. Într-o perioadă în care cântările bisericești de la Sfintele Slujbe ne readuc aminte că a sosit o vreme frumoasă. O astfel de cântare ne spune „Sosit-a primăvara sufletului nostru”. Acest lucru se întâmplă în această perioadă când ne pregătim în aceste 40 de zile plus Săptămâna Patimilor ca să simțim și noi că sufletul nostru reînvie, să simțim că Hristos învie și pentru noi. Tocmai de aceea Biserica, în înțelepciunea ei, ne-a vorbit în Sfânta Evanghelie nu numai despre post, pentru că această Duminică se mai numește și a izgonirii lui Adam din Rai. Ne-am întreba de ce această Duminică a pregătirii pentru Post ne aduce aminte de căderea lui Adam. Ne aduce aminte pentru că Adam a părăsit Raiul pentru că nu a postit. Porunca pe care a primit-o el și Eva era tocmai aceasta a postirii: „Din toți pomii să mâncați, doar din Pomul cunoștinței binelui și răului să nu mâncați, pentru că în ziua în care veți mânca, veți muri negreșit.” Cu alte cuvinte, Biserica ne spune că instituția postului nu este omenească, este una Dumnezeiască. Prin postire, refacem drumul spre comuniunea cu Dumnezeu. Dacă Adam a fost alungat din Rai pentru că nu a postit, noi intrăm în comuniune cu El prin post.

Dar mai există un semn de întrebare asupra acestei denumiri. Oare Biserica ne leagă de un eveniment istoric? Nu, iubiților. Biserica ne spune că logică acestei căderi a lui Adam este și logica propriei noastre căderi. De multe ori căderea lui înseamnă căderea noastră. La căderea lui Adam au fost prezente trei mari păcate: mândria, neascultarea și lăcomia. Aceste păcate sunt căpătâiul căderilor noastre. Tocmai de aceea perioada postului, ne îndeamnă Hristos, că nu trebuie să fie una de tristețe, să nu cădem și noi în păcatul fariseului. Tocmai de aceea am auzit în Sfânta Evanghelie caracterul interior al postului, neexcluzând aspectul exterior, dar accentuează aspectul sufletesc pentru ca nu cumva să rezumăm postul la o simplă dietă alimentară care nu are nimic de-a face cu Hristos. De aceea aș dori să înțelegem două texte biblice prin care Hristos ne îndeamnă la sporire duhovnicească.

Primul este cel din Evanghelia de astăzi. Este un lucru interesant că Hristos vorbește despre iertare, apoi despre post, ca în final să vorbească despre milostenie, pentru a nu ne aduna comori aici, ci în cer, unde nu se strică. Este, dacă vreți, o sfântă triadă: iertarea, postul și milostenie. Acestea sunt virtuțile care trebuie să fie în viața noastră în această perioadă. Atunci când ierți ești bucuros. Atunci când ajuți, sufletul saltă și se bucură. Iată cum ajungem ca postind, să fim bucuroși. De aceea perioada postului nu trebuie să fie asemănată cu tristețea. Hristos spune să ungem capetele noastre și să ne ungem fața. Textul acesta are un dublu înțeles. Unul istoric care se rezuma la farisei și cărturari care se îmbrăcau în sac și cenușă, deci a unge și a spăla fața era un gest discret atunci când posteai, dar Sfinții Părinți ne spun că a unge capul înseamnă de fapt să primești ungerea Duhului Sfânt sau luminarea gândurilor. Să avem gând luminat! Iar a spăla fața înseamnă a fi curat în simțurile și simțirile noastre. Iată cum Hristos ne explică înțelesul interior, sufletesc, al postului. Astfel avem acea conștiință că prin post refacem comuniunea cu Dumnezeu. Și ce poate fi mai frumos decât să primim această invitație de a ne apropia de Dumnezeu.

Teologul nostru Nichifor Crainic în lucrarea sa „Nostalgia Paradisului” explică faptul că noi, oamenii, avem un dor după Rai. Adam a trăit acest dor de Rai, iar noi, oamenii care ne tragem din Adam, avem și noi acest dor. Adam a trăit în această nostalgie, iar noi, ca urmași ai lui, avem de asemenea această nostalgie. Explicând etimologic acest cuvânt, Nichifor Crainic spune că prin nostalgie înțelegem că avem o durere după un loc al fericirii în care am fost. Ca și cum am avea o durere, un dor, după locul copilăriei. Așa este dorul nostru după Rai. Din păcate, acest dor nu îl mai simțim din cauza păcatului. Or, postul este acea perioadă în care noi trebuie să regăsim acest dor după Rai.
Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, atunci când vorbește despre post are o lucrare intitulată „Foamea și setea după Dumnezeu”. Deci atunci când postim ne astâmpărăm această foame și sete după Dumnezeu.

Al doilea text biblic este din profetul Isaia, cap. 58 unde Dumnezeu ne spune: „Nu știți oare postul care-Mi place Mie? Rupeți legătura nedreptății”, adică fii corect, fii drept „împarte pâinea ta cu cel de lângă tine”, adică fii milostiv față de semenul tău, „primește pe cel străin în casa ta” adică fii cu dragoste față de cel străin, „îmbracă pe cel gol pentru ca atunci când Îl vei striga pe Domnul, El va răspunde „Iată-Mă!”. Adică atunci când postești, rugăciunea se înalță și Dumnezeu răspunde „Iată-Mă!”.

Sfântul Efrem Sirul concluzionează ce este postul: Postul este pacea caselor și a cetăților, vindecătorul sufletelor și a trupurilor, luminătorul minții și cel ce înalță rugăciunea noastră către Dumnezeu. Și atunci, cum trecem nepăsători la o asemenea șansă? La șansa de a ne apropia de Dumnezeu și a ne apropia de El, ceea ce să încercăm și noi să facem în această perioadă, Amin!

11.02.2018 Duminica Infricosatoarei Judecati (a Lasatului sec de carne)

Azi, 11 Februarie 2018, Biserica Ortodoxă Română face pomenirea Sf. Ier. Vlasie, episcopul Sevastiei și Sf. Teodora împărăteasa. De asemenea, această Duminică, a 35-a după Rusalii, poartă denumirea de Duminica înfricoșătoarei judecăți, fiind a doua duminică pregătitoare pentru Postul cel Mare. În cadrul acestei pregătiri ne regăsim în Duminica Lăsatului sec de carne, ceea ce înseamnă că în următoarea săptămână nu se mai mănâncă preparate din carne, ca Duminica următoare să fie a Lăsatului sec de brânză, ultima zi înainte de începerea Postului Mare.

La biserica Sfântului Ierarh Nicolae și a Sfântului Apostol Toma din Zalău slujba Sfintei Liturghii a fost săvârșită de Preacucernicul Părinte Ionuț Pop, Preacucernicul Părinte Petru Brisc, Preacucernicul Părinte Cristian Porumb și Preacucernicul Părinte Diacon Bogdan Fluieraș. În cadrul acesteia, pericopa evanghelică a fost citită de Părintele Diacon Bogdan Fluieraș, iar cuvântul de învățătură a fost rostit de Părintele Ionuț Pop.

EVANGHELIA ZILEI:

„Zis-a Domnul: când va veni Fiul Omului în slava Sa și toți sfinții îngeri cu El, atunci va ședea pe scaunul slavei Sale. Și se vor aduna înaintea Sa toate neamurile și-i va despărți pe unii de alții, cum desparte păstorul oile de capre; și va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stânga. Atunci va zice Împăratul celor de-a dreapta Sa: veniți, binecuvântații Tatălui Meu, moșteniți împărăția cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. Căci flămând am fost și Mi-ați dat să mănânc; însetat am fost și Mi-ați dat să beau; străin am fost și M-ați primit; gol am fost și M-ați îmbrăcat; bolnav am fost și M-ați căutat; în temniță am fost și ați venit la Mine. Atunci drepții îi vor răspunde, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând și Te-am hrănit, sau însetat și Ți-am dat să bei? Sau când Te-am văzut străin și Te-am primit, sau gol și Te-am îmbrăcat? Sau când Te-am văzut bolnav sau în temniță și am venit la Tine? Iar Împăratul, răspunzând, va zice către ei: adevărat vă spun că, întrucât ați făcut unuia dintre acești frați ai Mei prea mici, Mie Mi-ați făcut. Atunci va zice și celor de-a stânga Sa: duceți-vă de la Mine, blestemaților, în focul cel veșnic care este pregătit diavolului și îngerilor lui. Căci flămând am fost și nu Mi-ați dat să mănânc; însetat am fost și nu Mi-ați dat să beau; străin am fost și nu M-ați primit; gol, și nu M-ați îmbrăcat; bolnav și în temniță, și nu M-ați cercetat. Atunci vor răspunde și ei, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând, sau însetat, sau străin, sau gol, sau bolnav, sau în temniță și nu Ți-am slujit Ție? El însă le va răspunde și le va zice: adevărat vă spun că, întrucât nu ați făcut unuia dintre acești prea mici, nici Mie nu Mi-ați făcut. Și vor merge aceștia la chinuri veșnice, iar drepții la viață veșnică.” Ev. Matei 25,31-46

În cuvântul de învățătură Părintele Ionuț Pop a vorbit despre judecata lui Dumnezeu și importanța pregătirii pentru aceasta.

Suntem în Duminica înfricoșătoarei judecăți, pregătitoare pentru Postul Mare. Perioadă de căință, de îndreptare, perioadă în care omul se gândește la faptele sale. Duminica de astăzi ne prezintă drama omului de pe urmă când Iisus Hristos Judecătorul va veni să judece viii și morții. Dacă L-am văzut la Crăciun pe Hristos venind în lume copil sărac, născut în iesle în Betleem, plăpând, iată că la momentul potrivit și rânduit de Dumnezeu va veni să judece viii și morții, iar despre acel ceas nimeni nu știe, numai Dumnezeu, iar în acel ceas Hristos va veni ca Judecător, nu ca data trecută. Toți vor fi judecați, de la primii oameni până la ultimul născut.

Hristos instaurează dreptatea prin Dumnezeu. Ce este aceasta? Răsplătirea binelui și pedepsirea răului. De aceea Sf. Ap. Pavel scrie celor din Corint: „noi trebuiesă ne înfățișăm înaintea scaunului de judecată a lui Hristos pentru ca fiecare să primească după ceea ce a făcut, bine ori rău.” (2 Cor. 5, 10). Fiecare om, începând de la creație, și până în zilele noastre, va da seamă. Orice gest și faptă, cuvânt și orice gând care a trecut prin mintea noastră va fi judecat și analizat. Hristos se coboară alături de îngeri și sfinți, iar judecata noastră a tuturor va fi în fața tuturor, cunoscuți și necunoscuți, oameni din Vechiul Testament și oameni din Noul Testament sau din prezent! Totul se va face vădit. Prin aceasta se arată dreptatea, atotînțelepciunea și judecata lui Dumnezeu. În acest sens Sf. Ap. Petru afirmă: „ Iar cerurile de acum și pământul sunt ținute prin același cuvânt și păstrate pentru focul din ziua judecății și a pieirii oamenilor necredincioși.” (2Ptr. 3, 7)

Nimic nu poate fi ascuns din fața lui Dumnezeu. Noi putem să ascundem unele fapte sau patimi, însă atunci nu se va putea ascunde nimic. Totul va fi vădit în fața sfinților și mai ales a Maicii Domnului. Sfântul Apostol Iuda zice „Dar și Enoh, al șaptelea de la Adam, a proorocit despre aceștia, zicând: Iată, a venit Domnul cu zecile de mii de sfinți ai Lui, Ca să facă judecată împotriva tuturor și să mustre pe toți nelegiuiții de toate faptele nelegiuirii lor, în care au făcut fărădelege” (Iuda 1, 14-15), deci păcatele vor fi analizate. Se va instaura dreptatea lui Dumnezeu. S-a vorbit mult despre venirea și dreptatea lui Dumnezeu. Noi am fost creați din iubirea lui Dumnezeu, de aceea pretenția lui Dumnezeu este să împlinim voia Sa, adică iubirea lui Dumnezeu și a aproapelui. Nu este tot una să dorești să mergi la biserică sau să mergi la biserică. Să îți dorești să îți ajuți aproapele sau chiar să îl ajuți. Să vrei să te rogi sau chiar să intri în contact cu El. Ziua judecății nu este ceva absurd. Desigur, întotdeauna această perioadă este așezată înaintea începerii Postului Mare, ne alimentează să fim conștienți unde am greșit, să ne îndreptăm. Orice post este așezat înaintea unor sărbători importante, însă acesta nu înseamnă că urmează o perioadă în care slăbim sau ne abținem de la băutură sau anumite patimi, ci este perioada în care trebuie să conștientizăm că a mai trecut un an sau o perioadă a vieții în care să punem în cumpănă care este starea noastră spirituală. E important cum ne prinde ziua judecății: buni sau răi. Împăcați cu eul nostru sau într-o stare de păcătoșenie.

Sfântul Ioan Gură de Aur, vorbind despre judecata de pe urmă spune că Dumnezeu va face dreptatea Sa însă va face dreptate și aleșilor Săi. Să-Și facă dreptatea Sa de la începutul creației, de când l-a îndrumat pe Adam cum să trăiască în bine, însă acesta a căzut în păcat. Hristos a venit în lume smerit, a crescut și a mântuit omul prin jertfa de pe cruce, a deschis porțile Raiului, dar de data aceasta vine ca judecător și spune că Dumnezeu este drept. El vine să facă dreptate pentru toți, și cei care au crezut, și cei care nu au crezut și care au fost indiferenți față de Legea morală pe care Dumnezeu ne-a dat-o. Mai mult, Hristos a adus Legea iubirii pe care am primit-o și pe care cu toții trebuie să o îndeplinim.

Ziua judecății este în concordanță cu istoria lumii. Trecutul arată că Dumnezeu a judecat și a pedepsit lumea veche: potopul, primii oameni, a pedepsit Sodoma și Gomora, a pedepsit Egiptul, Ierusalimul, Babilonul, cetatea Ninive, Tirul, Sidonul, Samaria. Încă din Vechiul Testament vedem cum se demonstrează evidența dreptății lui Dumnezeu. Ateii vor ajunge în fața judecății. Cei care neagă existența lui Dumnezeu vor da judecată pentru necredință și pentru păcatul lor. Poetul nostru Alexandru Vlahuță spunea: „Este o dreptate și trebuie să vină! Oricine am fi, demnitari, regi, oameni cu ranguri, cu titluri, toată lumea trebuie să știe că judecata este pentru toți” și nimeni nu scapă de această judecată. Într-un fel este bine pentru că va fi scos în evidență și gândul nostru pentru că Dumnezeu știe totul. Nebunul căruia i-a rodit țarina a gândit doar ce va face și a pierdut darul lui Dumnezeu, însă există și cazul păcătosului de pe cruce care a câștigat mântuirea într-o clipă. Important este momentul conștientizării. Foarte probabil nu vei reuși să biruiești păcatul, însă este important să nu renunțăm lupta cu păcatul, pentru că omul primește ajutorul lui Dumnezeu dacă nu este biruit. La judecata universală va conta și influența păcatelor și faptelor noastre. Dai un sfat unui om și acel sfat poate să fie greșit. Omul primește acel sfat și îl folosește greșit. Pentru aceasta vei da seamă, pentru păcatele făcute de acel om și de alții care vor folosi sfatul greșit primit de la tine.

Poți să crezi sau să nu crezi. Nici unul din generalii lui Hitler nu au crezut că va judecat pentru faptele lor, însă odată ce au pierdut rangul lor, au fost judecați crunt și condamnați la moarte la Tribunalul din Nurnberg. Nimic nu scapă fără judecată. Nimeni nu scapă de Dumnezeu. Când faci rău, Dumnezeu ne vede. Nu intervine, ci ne lasă să luăm singuri decizia, dar va veni și clipa potrivită pentru a ne primi pedeapsa. Sfânta Scriptură ne întreabă: „ Și socotești tu, oare, omule, care judeci pe cei ce fac unele ca acestea, dar le faci și tu, că tu vei scăpa de judecata lui Dumnezeu? Sau disprețuiești tu bogăția bunătății Lui și a îngăduinței și a îndelungii Lui răbdări, neștiind că bunătatea lui Dumnezeu te îndeamnă la pocăință? Dar după învârtoșarea ta și după inima ta nepocăită, îți aduni mânie în ziua mâniei și a arătării dreptei judecăți a lui Dumnezeu, Care va răsplăti fiecăruia după faptele lui: Viață veșnică celor ce, prin stăruință în faptă bună, caută mărire, cinste și nestricăciune.” (Rom. 2, 3-7)Ne vor fi judecate greșelile copilăriei, pornirile tinereții, păcatele maturității.

De aceea e bine că am venit astăzi în biserica noastră pentru a conștientiza momentul necesare de îndreptare, de pocăință, de pregătire pentru Postul Mare, pentru a ne apropia de Dumnezeu. Să postim împreună cu Hristos în rugăciune, în Biserică, în fapte bune, în smerenie, în milostenie, ca să fim prietenii și casnicii lui Dumnezeu. Să ne rugăm ca Dumnezeu să ne dea gândul cel bun, să ne mărturisim păcatele, să ne dorim îndreptarea, să lucrăm la mântuirea sufletului nostru și să rostim ca David, proorocul, în Psalmul 50: „Mai vârtos mă spală de fărădelegea mea și de păcatul meu mă curețește”, Amin!

04.02.2018 Duminica a 34-a dupa Rusalii

Azi, 4 Februarie 2018, Biserica Ortodoxă Română face pomenirea Sf. Cuv. Isidor Pelusiotul și Sf. Sfințit Mucenic Avramie.
De asemenea, în această Duminică, a 34-a după Rusalii, facem pomenirea pildei fiului risipitor care încheie prima săptămână din perioada Triodului.
La biserica Sf. Ier. Nicolae și a Sf. Ap. Toma din Zalău slujba Sfintei Liturghii a fost săvârșită de Preacucernicul Părinte Ionuț Pop, Preacucernicul Părinte Brisc Petru, Preacucernicul Părinte Cristian Porumb și Preacucernicul Părinte Diacon Bogdan Fluieraș. În cadrul acesteia pericopa evanghelică a fost citită de Părintele Diacon Bogdan Fluieraș, iar cuvântul de învățătură a fost rostit de Părintele Petru Brisc.

EVANGHELIA ZILEI:
„Zis-a Domnul pilda aceasta: un om avea doi fii. Și a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: tată, dă-mi partea care mi se cuvine din avere; atunci el le-a împărțit averea. Dar, nu după multe zile, feciorul cel mai tânăr, strângându-și toate, s-a dus într-o țară depărtată; și acolo și-a risipit toată averea, viețuind în desmierdări. Și, după ce a cheltuit totul, a venit o foamete mare în țara aceea și el a început să fie în lipsă. Și, ducându-se, s-a lipit el de unul din locuitorii acelei țări și acesta l-a trimis la țarinile sale să pască porcii. Și dorea să-și sature pântecele din roșcovele ce mâncau porcii, însă nimeni nu-i da. Dar, venindu-și în fire, a zis: câți argați ai tatălui meu sunt îndestulați de pâine, iar eu pier de foame! Mă voi scula și mă voi duce la tatăl meu și-i voi spune: tată, am greșit la cer și înaintea ta și nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argații tăi. Și, sculându-se, a venit la tatăl său. Iar pe când era încă departe, l-a văzut tatăl său și i s-a făcut milă; și, alergând, a căzut pe grumajii lui și l-a sărutat. Atunci i-a zis feciorul: tată, am greșit la cer și înaintea ta și nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Iar tatăl a zis către slujitorii săi: aduceți haina cea mai bună și-l îmbrăcați; puneți inel în mâna lui și încălțăminte în picioarele lui; apoi aducând vițelul cel îngrășat îl junghiați. Să mâncăm și să ne veselim; căci acest fiu al meu mort era și a înviat, pierdut era și s-a aflat. Și au început să se veselească. Iar feciorul lui cel mare era la țarină; când s-a întors și s-a apropiat de casă, el a auzit cântece și jocuri. Atunci, chemând pe unul dintre slujitori, l-a întrebat: ce înseamnă acestea. Iar acela i-a răspuns: fratele tău a venit și tatăl tău a junghiat vițelul cel îngrășat, pentru că l-a primit sănătos. Și s-a mâniat și nu voia să intre; dar tatăl lui, ieșind, îl ruga. Însă el, răspunzând, a zis tatălui său: iată de atâția ani îți slujesc și niciodată n-am călcat porunca ta; și mie tu niciodată nu mi-ai dat un ied, să mă veselesc cu prietenii mei. Dar când a venit acest fiu al tău, care a mâncat averea ta cu desfrânatele, ai junghiat pentru el vițelul cel îngrășat. Însă tatăl i-a zis: fiule, tu în toată vremea ești cu mine și toate ale mele, ale tale sunt; se cuvenea însă să ne veselim și să ne bucurăm, căci fratele tău acesta mort era și a înviat, pierdut era și s-a aflat.” Ev. Luca 15, 11-32

În cuvântul de învățătură Părintele Petru Brisc a vorbit despre pocăință, dar și despre nevoia de a avea inimă de fiu față de Dumnezeu, inimă de frate față de aproapele nostru și inimă de judecător față de noi înșine.
Evanghelia de astăzi conține poate cea mai frumoasă pagină a Sfintei Evanghelii și ne pune în față cea mai emoționantă și mai importantă pildă spusă de Mântuitorul, pentru că ni-L arată pe Dumnezeu așa cum este El: Dumnezeul răbdării, al iertării, al iubirii, care aleargă înaintea noastră când ne întoarcem la El. Această pericopă evanghelică vine în perioada Triodului, perioadă în care trebuie să îmbrățișăm Taina Pocăinței care ne apropie de Mântuitorul Hristos.
De-a lungul activității Sale, Mântuitorul Iisus Hristos a primit admirație din partea ascultătorilor. Cuvântul Său era duh și adevăr. De multe ori, pentru a fi înțeles, Mântuitorul folosea pilda pentru a intra în sufletul ascultătorilor și pentru a fi accesibil tuturor oamenilor.
Pilda de astăzi poartă multe nume datorită învățătorilor care se desprind din ea. Și exegeții uneori o numesc și pilda tatălui iubitor, sau pilda tatălui răbdător, sau pilda tatălui care nu avea niciun fiu, iar un alt exeget o numește pilda celor doi fii. Toate aceste denumiri sunt oarecum justificate, arătând că pilda fiului risipitor rămâne pentru noi actuală și importantă pentru a înțelege ce înseamnă pocăința și mai ales iubirea și iertarea lui Dumnezeu.
În continuare mă voi axa pe ideea semnalată pentru prima dată de filosoful scriitor contemporan Andrei Pleșu care spune că în pilda fiului risipitor vorbim de trei feluri de risipă: prima este risipa pe care o face fiul cel mic. Am văzut: a cerut partea sa de avere, a mers departe și a cheltuit averea în dezmierdări, dar peste puțin timp a venit o foamete mare și el a ajuns la limita existenței. Ajuns îngrijitor la porci, voia să mănânce din mâncarea porcilor, dar nu îi dădea nimeni. Fiul cel mic risipește nu numai bunuri materiale: prima dată își risipește principiile, iar mai apoi decăderea materială este o urmare firească.
Al doilea tip de risipă este risipa de cumințenie sau de ascultare. Mergând pe firul Evangheliei, fiul cel mic își aduce aminte că are un tată și își vine în sine după care merge și își cere iertare de la tată, cerând să îl primească înapoi ca pe unul din argații săi. Tatăl îl primește cu drag, aleargă spre el de departe și face ospăț mare, moment în care îl cunoaștem pe fiul cel mare, ascultător, care a stat în cuvântul tatălui său. Acesta vine acasă dar nu se poate bucura de întoarcerea fratelui său. De ce? Pentru că nu a avut dragoste, iar astfel a făcut risipă de cumințenie și de ascultare. Așa cum spune Constantin Noica, degeaba atâta ascultare din partea fiului mai mare dacă în inima sa nu a putut intra și puțină dragoste. Există și această capcană de a te crede drept, moralist al Legii lui Dumnezeu, dar dacă această lege nu are la bază dragostea, te face rece față de cei din jur. Dacă am fost atenți, am putut observa că acest fiu mai mare nu îl numește pe fratele său „frate”, ci îi spune tatălui „acest fiu al tău, care ți-a cheltuit averea cu desfrânatele”. Însă tatăl face o altă risipă. Acest tată care simbolizează pe Dumnezeu face risipă de dragoste. El aleargă în întâmpinarea fiului care se întoarce. Se spune că în cultura iudaică era un principiu: niciodată un bărbat onorabil nu aleargă. Or, tatăl din pildă aleargă în întâmpinarea fiului, îl vede de departe, ceea ce arată că îl aștepta continuu. Mai mult, îl dojenește cu dragoste pe fiul cel mare, spunându-I că toate ale lui sunt ale sale, însă se cuvenea să se bucure de întoarcerea fratelui său care „mort a fost și a înviat, pierdut a fost și s-a aflat”.
Iată deci cum pilda de astăzi ne vorbește de trei feluri de risipă dar ne aduce în față această risipă de dragoste pe care Dumnezeu ne-o arată. În același mod vrea Dumnezeu să ne privească și pe noi. În Vechiul Testament ne spune Dumnezeu prin profetul Maleahi „întoarceți-vă la Mine și eu Mă voi întoarce la voi!”. Nu există altă filă mai dătătoare de speranță decât aceasta. Pentru orice om, în orice stare s-ar afla, dacă mai există dorința de îndreptare, Dumnezeu Își deschide părinteștile Sale brațe. În nicio religie nu mai vorbim despre iubire și iertare ca și în creștinism. În gândirea iudaică nu exista această gândire. Aflăm din cartea Levitic faptul că un astfel de fiu care își cerea averea și o cheltuia înainte să moară părinții săi era adus în fața mai-marilor poporului și era judecat, fiind condamnat al ucidere cu pietre. Dar Dumnezeu nu dorește moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să fie viu. El vrea ca noi să-I cunoaștem iubirea și iertarea. Trebuie să fie acea licărire de curaj și speranță în sufletul omului.
Referitor la această pildă, spiritualitatea ortodoxă ne spune că omul trebuie să aibă trei feluri de inimi: către Dumnezeu trebuie să aibă inimă de fiu, către aproapele să aibă inimă de frate, iar către sine însuși să aibă inimă de judecător. E dureroasă starea tatălui din pildă pentru că la un moment dat nu mai avea niciun fiu. E dureroasă starea tatălui când vede că fiul cel mare și ascultător nu avea inimă de frate și îl acuză și pe fratele și pe tatăl său. Să încercăm să dobândim această inimă pentru a fi și fiu, și frate, și mai mult judecător cu noi înșine, însă în judecată să nu ne dăm sentința ci să Îl rugăm pe Dumnezeu să ne prindă în brațele Sale, Amin!

28.01.2018 Duminica a 33-a dupa Rusalii (a vamesului si a fariseului)

Azi, 28 Ianuarie 2018, Biserica Ortodoxă Română face pomenirea Sf. Cuv. Efrem Sirul, Isaac Sirul, Paladie și Iacob Sihastrul; Sf. Muc. Haris. De asemenea, în această zi prăznuim Duminica a 33-a după Rusalii (a vameșului și a fariseului) care are o semnificație aparte întrucât marchează începutul perioadei Triodului, această perioadă a anului bisericesc având 10 săptămâni din care primele trei sunt pregătitoare pentru intrarea în Postul Mare, iar următoarele șapte constituind Postul Sfintelor Paști.

La biserica Sfântul Nicolae din Zalău slujba Sfintei Liturghii a fost săvârșită de Preacucernicul Părinte Ionuț Pop, Preacucernicul Părinte Petru Brisc Și Preacucernicul Părinte Cristian Porumb alături de care a slujit Părintele Diacon Bogdan Fluieraș.
În cadrul acesteia pericopa evanghelică a fost citită de părintele diacon Bogdan Fluieraș iar cuvântul de învățătură a fost rostit de Părintele Ionuț Pop.

EVANGHELIA ZILEI:
„ Zis-a Domnul pilda aceasta: doi oameni s-au dus în templu ca să se roage: unul era fariseu și altul vameș. Fariseul, stând drept, se ruga în sine astfel: Dumnezeule, îți mulțumesc pentru că nu sunt ca ceilalți oameni, răpitori, nedrepți și desfrânați, sau ca acest vameș. Postesc de două ori pe săptămână și dau zeciuială din toate câte câștig. Iar vameșul, stând mai departe, nu îndrăznea nici ochii să-și ridice spre cer, ci își bătea pieptul său și zicea: Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului. Vă spun vouă că acesta s-a pogorât mai îndreptat la casa sa, decât acela; pentru că oricine se înalță pe sine se va smeri; iar cel care se smerește pe sine se va înălța.” Ev. Luca 18, 10-14

În cuvântul de învățătură Părintele Ionuț a vorbit despre smerenie, mândrie și importanța autenticității creștinului.
Cunoaștem cu toții cuvintele celebre ale lui Socrate: „Cunoaște-te pe tine însuți” prin care ne invită pe fiecare să ne facem o evaluare a propriei persoane, a faptelor, a gândirii, și să își dea seama de statutul său duhovnicesc și de relația sa directă cu Dumnezeu.
Evanghelia de astăzi ne pune în față două personalități. Un vameș și un fariseu. Am auzit cuvintele Evangheliei. Am auzit lauda fariseului și am auzit pocăința vameșului.
Despre cele două categorii cunoaștem că vameșii erau niște inspectori financiari care adunau dările pentru stat, însă nu exista o taxă fixă iar acești oameni luau mai mulți bani decât trebuia. Fariseii erau oameni respectabili, de vază, care își făceau rugăciunile zilnic, indiferent de locul unde îi afla ora de rugăciune. Ați văzut mărturisirea lor în fața Altarului. Rigorismul Legii l-a făcut să se laude în fața lui Dumnezeu, pentru că împlinea poruncile. Vameșul și-a recunoscut starea de păcătoșenie și a rostit cuvintele de pocăință „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!”. A stat cu capul plecat. A venit la rugăciune și a ales să varse o lacrimă pentru păcatele sale.
Fariseul a început bine, mulțumind lui Dumnezeu. Asta cere Dumnezeu de la noi: să mulțumim pentru ceea ce primim, dar în momentul în care a continuat cu lauda și cu acea comparație cu vameșul, s-a transformat rugăciunea într-o laudă. Sfântul Ioan Casian vorbea despre opt păcate capitale, ultimele două fiind lipsa smereniei și slava deșartă. Lipsa smereniei este mândriei. Acest fariseu a fost mândru de el, iar în momentul în care a început să îl judece pe aproapele său, a căzut în păcat. Dumnezeu cunoaște tot ce se întâmplă pe pământ. O mie de ani sunt ca o zi în fața lui Dumnezeu. Or, la spovedanie ne mărturisim păcatele, nu ne lăudăm cu ce am făcut bine. Păcatul trebuie mărturisit în fața lui Dumnezeu. Acolo trebuie să apară părerea de rău, rușinea, dorința de îndreptare.
Iată că fariseul a împlinit format Legea, însă prin judecarea aproapelui el a căzut în slavă deșartă. El avea pretenția de a fi lăudat de cei mai slabi decât el. Dacă ne amintim de parabola bogatului căruia i-a rodit țarina, avem în față imaginea celui care a uitat de Dumnezeu și nu și-a pus problema sănătății sufletești.
Vameșul, păcătos în acea vreme, a venit la Templu zdruncinat de păcat, dar a intrat în contact cu Dumnezeu. A simțit prezența lui Dumnezeu. Nu a îndrăznit să înainteze în Templu, ci a rămas în spate și a rostit simpla și cuprinzătoarea rugăciune: „Doamne, milostiv fii mie păcătosului!”. Iată care este scopul venirii la biserică. Să vii la biserică, să te rogi lui Dumnezeu, să îți pară rău de cele rele săvârșite și să te întorci îndreptățit la casa ta.
Evanghelia se termină cu o concluzie: „ oricine se înalță pe sine se va smeri; iar cel care se smerește pe sine se va înălța.” Oare noi în care categorie ne regăsim? În a fariseului sau a vameșului? Iată că azi am primit invitația la pocăință, intrăm în perioada Triodului, ne apropiem de Postul cel Mare, iar Dumnezeu ne pune în față două căi. Cum ne dorim să fim? Să mulțumim cu adevărat lui Dumnezeu, sau ca fariseul? Să ne lăudăm ca fariseul, sau să ne plângem păcatul ca vameșul. Este ușor să analizăm sau să judecăm pe celălalt, dar omul care vine la biserică trebuie să vină cu sinceritate ca să își îndrepte viața spre Dumnezeu. Nu falsitatea și măștile trebuie arătate, ci sinceritatea, competența și valoarea reală a fiecărei persoane.
Să fim smeriți, pentru că smerenia îl face pe om un dumnezeu pe pământ. Urmează multe exemple în Duminicile următoare, modele de smerenie și de îndreptare. De ce? Pentru că e nevoie să ne îndreptăm și să pășim pe drumul iubirii lui Dumnezeu, nu pe calea bârfei, a invidiei, a judecării aproapelui și a urii. Hristos ne-a dat legea iubirii. Iubește pe dușmanul tău și roage-te pentru el, iar astfel vei reuși să fii bineplăcut lui Dumnezeu și așa vei gusta din împărăția lui Dumnezeu, Amin!

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 16 17




Groupromo Publicitate - Realizare pagini web ,imagine ,publicitate si promovare online www.groupromo.ro